Soufis d'Afghanistan: I: Maitres et disciples (1)
Doc - Les soufis d'Afghanistan - P1 Maitres et Disciples 1/5
Încărcat de al_ikhlas. - Discover more webcam videos and video blogs.
Cuvintele lui Habib ‘Adjemi
Se povesteşte că Imamul Châfi’i şi Imamul Ahmed Hanbal erau aşezaţi amândoi, ocupaţi cu o discuţie, atunci când apăru Habib ‘Adjemi. Ahmed Hanbal spuse:
- Trebuie să-i punem o întrebare lui Habib.
- Fereşte-te, obiectă Châfi’i, căci este un om extraordinar. Totuşi, Ahmed Hanbal se adresă lui Habib:
- O Habib! cineva este dator cu una dintre cele cinci rugăciuni canonice, dar nu ştie cu care. Ce trebuie făcut cu el?
- Aceasta, răspunse Habib, este fapta unui om a cărui inimă nu se îngrijeşte deloc de Domnul cel Preaînalt. Trebuie corectat şi să i se ceară să facă toate cele cinci rugăciuni.
Ahmed Hanbal rămase stupefiat de răspuns.
- Nu te avertizasem, observă Châfi’i, să te abţii să-l întrebi ceva?
***
Se povesteşte că Habib avea o servitoare care era în casa lui de treizeci de ani, timp în care el nu-i văzuse niciodată faţa. Într-o zi, Habib îi spuse:
- Femeie, cheam-o aici pe servitoarea noastră.
- Dar eu sunt servitoarea dumneavoastră, spuse aceasta.
Şi Habib îi răspunse:
- În ultimii treizeci de ani n-am putut privi pe altcineva în afară de Dumnezeu, iată de ce nu te cunoşteam.
***
Se povesteşte că Habib ‘Adjemi, aşezat într-un colţ, spunea: “Cui nu-i place alături de Tine, să nu fie niciodată fericit! Cui nu i se iluminează ochiul la lumina Ta, să nu fie niciodată luminat! Cine nu Te iubeşte, fie ca nimeni să nu-l iubească!”
***
Habib ‘Adjemi fu întrebat unde s-ar fi simţit cel mai bine Domnul cel Preaînalt. “Într-o inimă, răspunse el, în care nu se găseşte ipocrizie nici cât un fir de praf.”
***
De fiecare dată când se recita în faţa lui Coranul, Habib începea să plângă amar. - - Dar, i se obiectă, tu eşti un barbar (‘adjemi), Coranul este în arabă şi tu nu-i pricepi sensul. De ce plângi aşa?
- Este adevărat, răspunse el, că limba mea este barbară, dar inima mea este arabă.
- Trebuie să-i punem o întrebare lui Habib.
- Fereşte-te, obiectă Châfi’i, căci este un om extraordinar. Totuşi, Ahmed Hanbal se adresă lui Habib:
- O Habib! cineva este dator cu una dintre cele cinci rugăciuni canonice, dar nu ştie cu care. Ce trebuie făcut cu el?
- Aceasta, răspunse Habib, este fapta unui om a cărui inimă nu se îngrijeşte deloc de Domnul cel Preaînalt. Trebuie corectat şi să i se ceară să facă toate cele cinci rugăciuni.
Ahmed Hanbal rămase stupefiat de răspuns.
- Nu te avertizasem, observă Châfi’i, să te abţii să-l întrebi ceva?
***
Se povesteşte că Habib avea o servitoare care era în casa lui de treizeci de ani, timp în care el nu-i văzuse niciodată faţa. Într-o zi, Habib îi spuse:
- Femeie, cheam-o aici pe servitoarea noastră.
- Dar eu sunt servitoarea dumneavoastră, spuse aceasta.
Şi Habib îi răspunse:
- În ultimii treizeci de ani n-am putut privi pe altcineva în afară de Dumnezeu, iată de ce nu te cunoşteam.
***
Se povesteşte că Habib ‘Adjemi, aşezat într-un colţ, spunea: “Cui nu-i place alături de Tine, să nu fie niciodată fericit! Cui nu i se iluminează ochiul la lumina Ta, să nu fie niciodată luminat! Cine nu Te iubeşte, fie ca nimeni să nu-l iubească!”
***
Habib ‘Adjemi fu întrebat unde s-ar fi simţit cel mai bine Domnul cel Preaînalt. “Într-o inimă, răspunse el, în care nu se găseşte ipocrizie nici cât un fir de praf.”
***
De fiecare dată când se recita în faţa lui Coranul, Habib începea să plângă amar. - - Dar, i se obiectă, tu eşti un barbar (‘adjemi), Coranul este în arabă şi tu nu-i pricepi sensul. De ce plângi aşa?
- Este adevărat, răspunse el, că limba mea este barbară, dar inima mea este arabă.
Caracteristicile Seicului sufi autentic - Imam Ahmad Zarruq
In lucrarea "Kitab qawqnin hukum al-ishraq ila kaffa al-Sufiyya fi jami' al-afaq", Imamul Ahmad Zarruq descrie caracteristicile unui Seic sufi autentic, dupa cum urmeaza:
„Atributele unui seic autentic la care se poate atasa un discipol sunt in numar de cinci:
- o cunoastere religioasa manifesta;
- o experienta autentica a Divinului;
- un scop si o vointa exaltate;
- o fire demna de lauda;
- o vie perspicacitate.
Oricine reuneste cele cinci trasaturi de mai jos, nu este demn de a fi un Seic:
- necunoasterea religiei;
- denigrarea onoarei musulmanilor;
- amestecul in ceea ce nu-l priveste;
- da frau liber pasiunilor in orice privinta;
- se arata rautacios fara nici o secunda de reflectie."
„Atributele unui seic autentic la care se poate atasa un discipol sunt in numar de cinci:
- o cunoastere religioasa manifesta;
- o experienta autentica a Divinului;
- un scop si o vointa exaltate;
- o fire demna de lauda;
- o vie perspicacitate.
Oricine reuneste cele cinci trasaturi de mai jos, nu este demn de a fi un Seic:
- necunoasterea religiei;
- denigrarea onoarei musulmanilor;
- amestecul in ceea ce nu-l priveste;
- da frau liber pasiunilor in orice privinta;
- se arata rautacios fara nici o secunda de reflectie."
Douazeci de reguli spirituale (adab) referitoare la dhikr
Fragmente din lucrarea Lawaqih al-anwar al-qudussiyyah fi ma'rifati qawa'id as-sufiyyah a Seicului Abd el-Wahhab Sha'rani (1493-1565) (in traducerea lui Mohammed Abd as-Salaam)
"Maestrii au stabilit o mie de reguli spirituale referitoare la dhikr, apoi au decis: "Reunim toate aceste reguli in doar douazeci: acela care nu le pune in aplicare este departe de Deschidere [al-fath]!""
Cinci dintre acestea se refera la ceea ce precede dhikr-ul, douasprezece la momentul savarsirii dhikr-ului si trei - la ceea ce urmeaza dupa dhikr.
Cele cinci reguli spirituale (adab) referitoare la ceea ce precede dhikr-ul:
1) Cainta sincera (at-tawbah an-nasuh)
Aceasta consta din faptul de a ne cai de tot ceea ce nu ne priveste: spuse, fapte sau dorinte.
Dhun an-Nun Egipteanul afirma: "Cel care pretinde ca se caieste atata vreme cat mai nutreste o inclinatie mundena este un mincinos!"
2) Marea ablutiune (al-ghusl) sau mica ablutiune (al-wudu') sunt o conditie obligatorie pentru oricine doreste sa savarseasca invocatia divina, la fel ca si parfumarea vesmintelor si a gurii cu fumigatii, respectiv cu apa de trandafiri.
3) Pacea interioara (as-sukun = absenta nelinistii) si tacerea (as-sukut = absenta vorbirii) pentru obtinerea sinceritatii in dhikr
Aceasta consta din ocuparea mentala (fara formularea explicita) a inimii cu "Allah, Allah, Allah", pana nu mai persista niciun gand alaturi de "Allah, Allah, Allah"; apoi, rostind "Lâ ilâha illâ Allah", se armonizeaza si limba cu inima.
Se procedeaza in felul acesta de fiecare data cand dorim sa savarsim dhikr.
4) Apelarea la sprijinul (madad) fortei spirituale (himmah) a Seicului in timpul desfasurarii dhikr-ului, imaginandu-ne ca acesta se afla in fata noastra si cautand sustinerea influxului sau spiritual, pentru ca Seicul sa fie insotitorul discipolului in demersul spiritual.
5) A se considera ca apelarea la sustinerea spirituala a Seicului inseamna apelarea la o sustinere spirituala care emana, de fapt, de la Profet (slaws), pentru ca Maestrul reprezinta un intermediar (wasitatun) intre unul si celalalt.
Douasprezece reguli spirituale (adab) referitoare la savarsirea dhikr-ului insusi
1) Ne asezam intr-un loc curat in postura pe care o adoptam la primul tashahud din rugaciunea rituala.
2) Mainile se sprijina pe coapse. Se recomanda orientarea spre qibla daca invocatorul este singur; intr-o adunare, cei prezenti se aseaza in cerc (halaqah).
3) Spatiul in care se desfasoara dhikr-ul se parfumeaza cu arome agreabile.
4) Tinuta, imbracamintea participantilor la dhikr sa fie cuviincioase.
5) Se alege un loc semiumbrit, retras de lume (khalwah) sau chiar o grota.
6) Se inchid ochii. Cand invocatorul inchide ochii, se estompeaza putin cate putin si perceptia prin simturile exterioare; aceasta "izolare" de exterior este modalitatea prin care va surveni deschiderea inimii.
7) In timpul practicarii dhikr-ului, invocatorul isi reprezinta mental, in fata sa, imaginea Seicului. Recomandarea aceasta se numara printre cele mai importante reguli care se cer respectate deoarece murîd-ul progreseaza, datorita ei, in relatia adecvata (adab) fata de Dumnezeu si in culegerea roadelor pe care le asteapta din partea Sa.
8) Sinceritatea dhikr-ului consta in considerarea cu detasare, de catre cel care invoca, a caracterului ezoteric (interior) sau manifest (exterior) al invocarii.
9) Puritate (ikhlas) si purificarea tuturor faptelor de orice imixtiuni. Prin sinceritate si puritate, slujitorul poate atinge statiunea adevarului (siddiqiyah).
10) Alegerea formulei de dhikr care consta in rostirea Lâ ilâha illâ Allah, fiindca aceasta are, potrivit initiatilor, efecte exceptionale care nu se regasesc in nicio alta modalitate de invocare. In cazul in care iluziile si pasiunile individului au disparut in totalitate, Dumnezeu Preainaltul va putea fi invocat doar cu numele maiestatii (Allah) – desprins de formula negarii (lâ ilâha). Atata vreme, insa, cat invocatorul marturiseste (in sinea sa) persistenta a ceea ce a fost creat, intrebuintarea dhikr-ului continand atat negarea cat si afirmatia se dovedeste in continuare necesara.
11) Constientizarea semnificatiei dhikr-ului in inima in raport cu diferitele niveluri de contemplare proprii invocatorilor consta in aducerea la cunostinta Maestrului a tuturor „senzatiilor” spirituale survenite in timpul invocarii, pentru ca acesta sa orienteze invocatorul spre adoptarea comportamentului cel mai adecvat in ceea ce le priveste.
12) In timpul dhikr-ului, cand se rosteste Lâ ilâha illâ Allah, desertarea inimii de tot ceea ce rezida in interior in afara de Dumnezeu, fiindca Cel Adevarat este „gelos”, nu-I place sa vada ca in inima invocatorului exista si altcineva in afara Sa fara ca El sa fi acordat aceasta permisiune. Daca Seicul n-ar avea o importanta atat de capitala in educarea murîd-ului, acestuia din urma nu i s-ar fi ingaduit sa-si imagineze persoana Seicului in fata sa, in exteriorul inimii sale. Maestrii sufi pun conditia eliminarii a orice altceva s-ar manifesta in inima, pentru a permite actionarea lui lâ ilâha illâ Allah prin intermediul inimii, efect care se va raspandi apoi in tot restul corpului.
Trei reguli spirituale (adab) de respectat dupa savarsirea dhikr-ului
1. Prima dintre ele este aceea de a pastra, cu o teama reverentioasa (khudu'), tacerea (in timpul intervalului de liniste care urmeaza dupa savarsirea dhikr-ului), discipolul concentrandu-se asupra inimii in asteptarea „reactiei spirituale corespunzatoare” dhikr-ului (al-warid); este perfect posibil ca ceea ce va surveni in urma invocarii sa aiba o insemnatate mai mare decat ce s-ar putea obtine dupa treizeci de ani de stradanii si practici spirituale. Poate se va manifesta o deschidere spre asceza si atunci discipolul va deveni ascet; o deschidere catre aptitudinea de a tolera faptele rele ale creaturilor si atunci discipolul va deveni extrem de rabdator; sau chiar un aport spiritual (al-warid) la teama reverentioasa resimtita fata de Dumnezeu si atunci discipolul va deveni inca si mai temator fata de divinitate s.a.m.d.
Imâm Ghâzâlî afirma: „Referitor la aceasta tacere, exista trei reguli:
- Prima consta in sarguinta slujitorului in realizarea prezentei lui Dumnezeu asupra lui; aceasta se afla in puterea lui Dumnezeu (Slavit fie El);
- Cea de-a doua consta in reunirea facultatilor trupesti (simturilor), astfel incat corpul „nici sa nu tresara” (bihaythu lâ yataharrak minhu sha’rah), asa cum se incordeaza pisica in clipa in care se pregateste sa sara asupra soarecelui;
- Cea de-a treia este respingerea gandurilor in ansamblul lor, pastrand in inima doar unul singur: "Allah, Allah…".”
Tot el subliniaza: „Invocatorul nu progreseaza decat datorita acestor reguli!”
2. Cea de-a doua regula de urmat dupa savarsirea dhikr-ului consta in oprirea temporara a respiratiei (intre 3 si 7 respiratii, eventual si mai mult), pentru ca fenomenul spiritual (al-warid) sa se raspandeasca prin toate membrele (`awâlimi-hi) si, in felul acesta, facultatea de introspectie (al-basirah) sa se aprinda, gandurile provenite de la ego si de la diavol sa se indeparteze, iar voalul sa cada (…)
3. Cea de-a treia si ultima regula consta in abtinerea de la a bea apa rece dupa savarsirea dhikr-ului. Acesta din urma da nastere, intr-adevar, unei calduri, a unei ravasiri si a unei iubiri intense fata de Dumnezeu, ultima fiind si principalul efect care se tinde a fi obtinut prin dhikr. Faptul de a bea apa astampara aceasta caldura.
Invocatorul trebuie sa fie atent la aceste trei reguli deoarece beneficiile dhikr-ului deriva din ele. Si Dumnezeu este mai Cunoscator.
"Maestrii au stabilit o mie de reguli spirituale referitoare la dhikr, apoi au decis: "Reunim toate aceste reguli in doar douazeci: acela care nu le pune in aplicare este departe de Deschidere [al-fath]!""
Cinci dintre acestea se refera la ceea ce precede dhikr-ul, douasprezece la momentul savarsirii dhikr-ului si trei - la ceea ce urmeaza dupa dhikr.
Cele cinci reguli spirituale (adab) referitoare la ceea ce precede dhikr-ul:
1) Cainta sincera (at-tawbah an-nasuh)
Aceasta consta din faptul de a ne cai de tot ceea ce nu ne priveste: spuse, fapte sau dorinte.
Dhun an-Nun Egipteanul afirma: "Cel care pretinde ca se caieste atata vreme cat mai nutreste o inclinatie mundena este un mincinos!"
2) Marea ablutiune (al-ghusl) sau mica ablutiune (al-wudu') sunt o conditie obligatorie pentru oricine doreste sa savarseasca invocatia divina, la fel ca si parfumarea vesmintelor si a gurii cu fumigatii, respectiv cu apa de trandafiri.
3) Pacea interioara (as-sukun = absenta nelinistii) si tacerea (as-sukut = absenta vorbirii) pentru obtinerea sinceritatii in dhikr
Aceasta consta din ocuparea mentala (fara formularea explicita) a inimii cu "Allah, Allah, Allah", pana nu mai persista niciun gand alaturi de "Allah, Allah, Allah"; apoi, rostind "Lâ ilâha illâ Allah", se armonizeaza si limba cu inima.
Se procedeaza in felul acesta de fiecare data cand dorim sa savarsim dhikr.
4) Apelarea la sprijinul (madad) fortei spirituale (himmah) a Seicului in timpul desfasurarii dhikr-ului, imaginandu-ne ca acesta se afla in fata noastra si cautand sustinerea influxului sau spiritual, pentru ca Seicul sa fie insotitorul discipolului in demersul spiritual.
5) A se considera ca apelarea la sustinerea spirituala a Seicului inseamna apelarea la o sustinere spirituala care emana, de fapt, de la Profet (slaws), pentru ca Maestrul reprezinta un intermediar (wasitatun) intre unul si celalalt.
Douasprezece reguli spirituale (adab) referitoare la savarsirea dhikr-ului insusi
1) Ne asezam intr-un loc curat in postura pe care o adoptam la primul tashahud din rugaciunea rituala.
2) Mainile se sprijina pe coapse. Se recomanda orientarea spre qibla daca invocatorul este singur; intr-o adunare, cei prezenti se aseaza in cerc (halaqah).
3) Spatiul in care se desfasoara dhikr-ul se parfumeaza cu arome agreabile.
4) Tinuta, imbracamintea participantilor la dhikr sa fie cuviincioase.
5) Se alege un loc semiumbrit, retras de lume (khalwah) sau chiar o grota.
6) Se inchid ochii. Cand invocatorul inchide ochii, se estompeaza putin cate putin si perceptia prin simturile exterioare; aceasta "izolare" de exterior este modalitatea prin care va surveni deschiderea inimii.
7) In timpul practicarii dhikr-ului, invocatorul isi reprezinta mental, in fata sa, imaginea Seicului. Recomandarea aceasta se numara printre cele mai importante reguli care se cer respectate deoarece murîd-ul progreseaza, datorita ei, in relatia adecvata (adab) fata de Dumnezeu si in culegerea roadelor pe care le asteapta din partea Sa.
8) Sinceritatea dhikr-ului consta in considerarea cu detasare, de catre cel care invoca, a caracterului ezoteric (interior) sau manifest (exterior) al invocarii.
9) Puritate (ikhlas) si purificarea tuturor faptelor de orice imixtiuni. Prin sinceritate si puritate, slujitorul poate atinge statiunea adevarului (siddiqiyah).
10) Alegerea formulei de dhikr care consta in rostirea Lâ ilâha illâ Allah, fiindca aceasta are, potrivit initiatilor, efecte exceptionale care nu se regasesc in nicio alta modalitate de invocare. In cazul in care iluziile si pasiunile individului au disparut in totalitate, Dumnezeu Preainaltul va putea fi invocat doar cu numele maiestatii (Allah) – desprins de formula negarii (lâ ilâha). Atata vreme, insa, cat invocatorul marturiseste (in sinea sa) persistenta a ceea ce a fost creat, intrebuintarea dhikr-ului continand atat negarea cat si afirmatia se dovedeste in continuare necesara.
11) Constientizarea semnificatiei dhikr-ului in inima in raport cu diferitele niveluri de contemplare proprii invocatorilor consta in aducerea la cunostinta Maestrului a tuturor „senzatiilor” spirituale survenite in timpul invocarii, pentru ca acesta sa orienteze invocatorul spre adoptarea comportamentului cel mai adecvat in ceea ce le priveste.
12) In timpul dhikr-ului, cand se rosteste Lâ ilâha illâ Allah, desertarea inimii de tot ceea ce rezida in interior in afara de Dumnezeu, fiindca Cel Adevarat este „gelos”, nu-I place sa vada ca in inima invocatorului exista si altcineva in afara Sa fara ca El sa fi acordat aceasta permisiune. Daca Seicul n-ar avea o importanta atat de capitala in educarea murîd-ului, acestuia din urma nu i s-ar fi ingaduit sa-si imagineze persoana Seicului in fata sa, in exteriorul inimii sale. Maestrii sufi pun conditia eliminarii a orice altceva s-ar manifesta in inima, pentru a permite actionarea lui lâ ilâha illâ Allah prin intermediul inimii, efect care se va raspandi apoi in tot restul corpului.
Trei reguli spirituale (adab) de respectat dupa savarsirea dhikr-ului
1. Prima dintre ele este aceea de a pastra, cu o teama reverentioasa (khudu'), tacerea (in timpul intervalului de liniste care urmeaza dupa savarsirea dhikr-ului), discipolul concentrandu-se asupra inimii in asteptarea „reactiei spirituale corespunzatoare” dhikr-ului (al-warid); este perfect posibil ca ceea ce va surveni in urma invocarii sa aiba o insemnatate mai mare decat ce s-ar putea obtine dupa treizeci de ani de stradanii si practici spirituale. Poate se va manifesta o deschidere spre asceza si atunci discipolul va deveni ascet; o deschidere catre aptitudinea de a tolera faptele rele ale creaturilor si atunci discipolul va deveni extrem de rabdator; sau chiar un aport spiritual (al-warid) la teama reverentioasa resimtita fata de Dumnezeu si atunci discipolul va deveni inca si mai temator fata de divinitate s.a.m.d.
Imâm Ghâzâlî afirma: „Referitor la aceasta tacere, exista trei reguli:
- Prima consta in sarguinta slujitorului in realizarea prezentei lui Dumnezeu asupra lui; aceasta se afla in puterea lui Dumnezeu (Slavit fie El);
- Cea de-a doua consta in reunirea facultatilor trupesti (simturilor), astfel incat corpul „nici sa nu tresara” (bihaythu lâ yataharrak minhu sha’rah), asa cum se incordeaza pisica in clipa in care se pregateste sa sara asupra soarecelui;
- Cea de-a treia este respingerea gandurilor in ansamblul lor, pastrand in inima doar unul singur: "Allah, Allah…".”
Tot el subliniaza: „Invocatorul nu progreseaza decat datorita acestor reguli!”
2. Cea de-a doua regula de urmat dupa savarsirea dhikr-ului consta in oprirea temporara a respiratiei (intre 3 si 7 respiratii, eventual si mai mult), pentru ca fenomenul spiritual (al-warid) sa se raspandeasca prin toate membrele (`awâlimi-hi) si, in felul acesta, facultatea de introspectie (al-basirah) sa se aprinda, gandurile provenite de la ego si de la diavol sa se indeparteze, iar voalul sa cada (…)
3. Cea de-a treia si ultima regula consta in abtinerea de la a bea apa rece dupa savarsirea dhikr-ului. Acesta din urma da nastere, intr-adevar, unei calduri, a unei ravasiri si a unei iubiri intense fata de Dumnezeu, ultima fiind si principalul efect care se tinde a fi obtinut prin dhikr. Faptul de a bea apa astampara aceasta caldura.
Invocatorul trebuie sa fie atent la aceste trei reguli deoarece beneficiile dhikr-ului deriva din ele. Si Dumnezeu este mai Cunoscator.
Sărbătorile islamice (sg. 'id; pl. a'yad)
Fiecare sărbătoare a calendarului musulman are o semnificaţie spirituală, simbolică şi, uneori, ezoterică.
'Aid al-Fitr sau Aid as-Saghir (lit. "Mica sărbătoare"): sărbătoarea întreruperii postului (celebrată la 1 Shawwal) consacră Ramadan, luna a noua a calendarului anual, ca luna cea mai importantă a anului islamic. Este luna în timpul căreia a fost revelat Coranul: "În luna Ramadan a fost pogorât Coranul" (Cor II, 185). Este, de asemenea, luna Nopţii predestinării (laylat al-qadr), chiar noaptea revelaţiei - cea de-a 27-a a lunii Ramadan - o noapte a cărei valoare simbolică este de o mie de nopţi.
'Aid al-Kabir sau Aid al-Adha: Sărbătoarea berbecului, Kurban Bairam (Turcia, Egipt, Siria) sau "Marea sărbătoare" se celebrează în ziua a zecea din Dhul-hijjah (a 12-a lună lunară), lit. "Luna pelerinajului" - şi simbolizează confraternitatea abrahamică.
Este vorba, într-adevăr, despre un ritual imuabil de peste 4000 de ani - acela al jertfirii unui animal de sacrificiu ca substitut al fiului Patriarhului, de unde cealaltă denumire a sa, Yawm an-Nahr ("Ziua sacrificiului"): "Noi l-am răscumpărat printr-o jertfă măreaţă şi am lăsat amintirea sa în veac: "Pace lui Abraham!"" (Cor XXXVII, 107-109).
Sacrificares berbecului consfinţeşte, aşadar, această legătură totodată istorică şi mitică şi transcende într-un anume fel spiritualitatea Islamului propriu-zis, pentru a reuni într-un singur cerc toţi oamenii Scripturii.
La Mecca, fie el singur sau însoţit, pelerinul trebuie să sacrifice un animal în memoria acestui eveniment. Jertfirea propriu-zisă (dabh', nahr') are un ritual precis: se jertfeşte un animal care nu prezintă nici un defect (nci chior, nici orb, nici bolnav vizibil, nici mutilat, nici bătrân sau steril), este culcat pe partea sa stângă, în direcţia Qiblei. Se pronunţă formula: "Bismillahi, Allahu Akhbar" ("În numele lui Allah, Preaînaltul") şi se taie, în fine, cu un gest ferm artera carotidă a animaului. Animalul astfel sacrificat trebuie tranşat în trei părţi pe cât posibil egale: prima parte este destinată consumului imediat, a doua trebuie dăruită celor nevoiaşi, iar a treia poate fi păstrată pentru consumul ulterior.
O legătură comună uneşte aceste două sărbători: rugăciunea (salat al-'idân sau "salat al-a’yad"). Urmează în acest caz, pentru prima sărbătoare, o danie legală (zakat) calculată în funcţie de averea musulmanului şi oferită fără deosebire oricărei persoane nevoiaşe; sacrificarea unui berbec în amintirea gestului lui Abraham (Avraam) în cel de-al doilea caz.
Al-Mawlid an-Nabawi: naşterea Profetului este sărbătorită de asemenea cu fast. Ea are loc la 71 de zile de la începerea anului hegirian, fixat în ziua de 12 a Rabi al-Awwal, cea de-a treia lună a anului musulman.
'Ashura': aşa cum i-o indică şi numele, este sărbătoarea "Zilei a zecea", instituită de Profetul însuşi în ziua a 10-a a primei luni musulmane, Muharram. Seara 'ashurei se caracterizează prin fervoarea ceremoniilor şi a libaţiilor organizate. În timpul acestei sărbători are loc şi pelerinajul şiit la Kerbala.
'Aid al-Fitr sau Aid as-Saghir (lit. "Mica sărbătoare"): sărbătoarea întreruperii postului (celebrată la 1 Shawwal) consacră Ramadan, luna a noua a calendarului anual, ca luna cea mai importantă a anului islamic. Este luna în timpul căreia a fost revelat Coranul: "În luna Ramadan a fost pogorât Coranul" (Cor II, 185). Este, de asemenea, luna Nopţii predestinării (laylat al-qadr), chiar noaptea revelaţiei - cea de-a 27-a a lunii Ramadan - o noapte a cărei valoare simbolică este de o mie de nopţi.
'Aid al-Kabir sau Aid al-Adha: Sărbătoarea berbecului, Kurban Bairam (Turcia, Egipt, Siria) sau "Marea sărbătoare" se celebrează în ziua a zecea din Dhul-hijjah (a 12-a lună lunară), lit. "Luna pelerinajului" - şi simbolizează confraternitatea abrahamică.
Este vorba, într-adevăr, despre un ritual imuabil de peste 4000 de ani - acela al jertfirii unui animal de sacrificiu ca substitut al fiului Patriarhului, de unde cealaltă denumire a sa, Yawm an-Nahr ("Ziua sacrificiului"): "Noi l-am răscumpărat printr-o jertfă măreaţă şi am lăsat amintirea sa în veac: "Pace lui Abraham!"" (Cor XXXVII, 107-109).
Sacrificares berbecului consfinţeşte, aşadar, această legătură totodată istorică şi mitică şi transcende într-un anume fel spiritualitatea Islamului propriu-zis, pentru a reuni într-un singur cerc toţi oamenii Scripturii.
La Mecca, fie el singur sau însoţit, pelerinul trebuie să sacrifice un animal în memoria acestui eveniment. Jertfirea propriu-zisă (dabh', nahr') are un ritual precis: se jertfeşte un animal care nu prezintă nici un defect (nci chior, nici orb, nici bolnav vizibil, nici mutilat, nici bătrân sau steril), este culcat pe partea sa stângă, în direcţia Qiblei. Se pronunţă formula: "Bismillahi, Allahu Akhbar" ("În numele lui Allah, Preaînaltul") şi se taie, în fine, cu un gest ferm artera carotidă a animaului. Animalul astfel sacrificat trebuie tranşat în trei părţi pe cât posibil egale: prima parte este destinată consumului imediat, a doua trebuie dăruită celor nevoiaşi, iar a treia poate fi păstrată pentru consumul ulterior.
O legătură comună uneşte aceste două sărbători: rugăciunea (salat al-'idân sau "salat al-a’yad"). Urmează în acest caz, pentru prima sărbătoare, o danie legală (zakat) calculată în funcţie de averea musulmanului şi oferită fără deosebire oricărei persoane nevoiaşe; sacrificarea unui berbec în amintirea gestului lui Abraham (Avraam) în cel de-al doilea caz.
Al-Mawlid an-Nabawi: naşterea Profetului este sărbătorită de asemenea cu fast. Ea are loc la 71 de zile de la începerea anului hegirian, fixat în ziua de 12 a Rabi al-Awwal, cea de-a treia lună a anului musulman.
'Ashura': aşa cum i-o indică şi numele, este sărbătoarea "Zilei a zecea", instituită de Profetul însuşi în ziua a 10-a a primei luni musulmane, Muharram. Seara 'ashurei se caracterizează prin fervoarea ceremoniilor şi a libaţiilor organizate. În timpul acestei sărbători are loc şi pelerinajul şiit la Kerbala.
Aid al-Mawlid an-Nabawi
Al-Mawlid an-Nabawi - sărbătorirea naşterii Profetului (slaws) - înseamnă sărbătorirea islamului. Muhammad (slaws) simbolizează islamul şi recomandările acestuia.
Sărbătoarea Al-Mawlid an-Nabawi este un prilej de a chema oamenii la islam, de a reuni credincioşii pentru a asculta şi a recita elogii (madih) scrise spre lăudarea Profetului (slaws), de a-i hrăni pe cei nevoiaşi şi a aduce bucurii copiilor, oferindu-le cadouri, pentru ca aceştia să-l iubească pe Profet şi să-şi amintească de el.
Shari’ah încurajează musulmanii să serbeze Al-Mawlid an-Nabawi din zece considerente:
1. A se bucura de venirea Profetului (slaws) spre binele întregii omeniri face ca inima să se simtă recunoscătoare faţă de mizericordia divină. Dumnezeu Atotputernic a spus: „Pentru harul lui Dumnezeu şi milostivenia Sa, să se bucure, căci acestea sunt mai bune decât ceea ce strâng!” (Iona 10:58) şi a mai spus: „Noi te-am trimis numai ca o milostivenie pentru lumi.” (Profeţii 21:107).
2. Sărbătorirea naşterii Profetului (slaws) ne încurajează să invocăm binecuvântările lui Dumnezeu asupra sa şi să-l elogiem, ceea ce reprezintă o obligaţie conform poruncii lui Allah din versetul: „Dumnezeu şi îngerii îl binecuvântează pe Profet. O, voi cei ce credeţi! Rugaţi-vă pentru el şi chemaţi asupra lui pacea” (Alianţele 33:56).
Ea este un prilej de reunire în moschei pentru a ne exprima admiraţia faţă de persoana Profetului (slaws), a ne ruga pentru el şi a-l elogia, aşa cum ne cere Dumnezeu.
3. Profetul (slaws) a menţionat lunea ca zi a naşterii sale. Într-un hadith al lui Muslim, Profetul (slaws) fusese întrebat în legătură cu postul din zilele de luni şi răspunsese: „[lunea] este ziua în care m-am născut şi [lunea este] ziua în care am primit profeţia”.
Din hadith-uri şi din Sirra (relatarea vieţii Profetului (slaws)) reiese că mai multe evenimente ieşite din comun au avut loc în ziua naşterii Profetului (slaws) nostru mult-iubit, cum ar fi lumina ce răzbătea dinspre Amina, cinstita sa mamă, pierirea Persiei în flăcări ş.a.
Noaptea naşterii Profetului (slaws) este unică şi nu are asemănare cu aceea a niciunei alte fiinţe omeneşti.
Profetul (slaws) sărbătorea, aşadar, ziua naşterii sale şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru marea favoare de a-l fi făcut să se nască într-o zi de luni şi de a fi indicat ziua aceasta ca fiind recomandabilă pentru post. Este o formă de adorare a lui Dumnezeu.
Plecând de aici, postirea, hrănirea celor nevoiaşi, reunirea pentru elogierea Profetului (slaws) sau pentru evocarea virtuţilor sale şi a caracterului său desăvârşit sunt considerate ca o comemorare a zilei sale de naştere. Este adevărat că forma de exprimare a acestei bucurii şi acţiunile înfăptuite au suferit transformări în timp, dar esenţa a rămas aceeaşi: venerarea Mesagerului lui Dumnezeu.
4. Profetul comemora ziua şi locul naşterii Profeţilor care-l precedaseră.
Referindu-se la solemnitatea zilei de vineri, Profetul (slaws) a spus: „În această zi, Dumnezeu l-a creat pe Adam”, ceea ce înseamnă că vinerea este importantă prin aceea că este ziua în care a fost creat Adam, profetul şi tatăl tuturor fiinţelor omeneşti.
Ce să mai spunem, atunci, despre ziua în care se întrupă cel mai mare profet şi omul cel mai însemnat al umanităţii?
5. Profetul (slaws) a conciliat tot timpul evenimentele religioase şi pe cele istorice. Astfel, îşi încuraja Companionii să-şi amintească şi să comemoreze fiecare eveniment semnificativ, chiar dacă acesta a avut loc în trecutul îndepărtat. Acest principiu se deduce din hadith-ul următor: „Când Profetul (slaws) ajunse la Medina, îi văzu pe evrei postind în ziua de Ashura. Se informă (asupra motivului pentru care posteau) şi i se spuse că aceea era ziua în care Dumnezeu îl salvase pe Profetul Său, Moise, şi-i înecase pe duşmanii acestuia. Atunci Profetul (slaws) rosti aceste cuvinte binecunoscute: «Noi avem dreptul la Moise mai mult decât voi».” Aşa se face că Profetul (slaws) îi îndemnă atunci pe credincioşi să postească în ziua de Ashura şi în ziua care o precede pe aceasta.
6. Celebrarea Mawlid-ului este motivată de recomandarea de a ne spori iubirea faţă de Profet (slaws), de a-l onora, de a-l asculta, de a-i urma exemplul, de a ne aminti de el şi de a fi mândri de el. Dumnezeu a spus despre Muhammad: „Tu ai o fire prea-înălţată” (Condeiul 68:4). Iubirea pentru Profet (slaws) este elementul care diferenţiază devoţii în desăvârşirea credinţei (iman) lor. Într-un hadith autentic transmis de Bukhari şi Muslim, Profetul (slaws) a spus: „Niciunul dintre voi nu este cu adevărat credincios, dacă dragostea pentru mine nu vă este mai scumpă decât copiii voştri, părinţii voştri şi toţi ceilalţi oameni.”
7. Efectul celebrării Al-Mawlid An-Nabawi este extraordinar chiar şi asupra necredincioşilor. Acest lucru apare menţionat în Bukhari, care a relatat în legătură cu aceasta: „În fiecare zi de luni, Abu Lahab este iertat de pedeapsa sa de după moarte fiindcă, pe când trăia, a eliberat-o pe servitoarea sa Thuwayba, atunci când aceasta i-a adus vestea naşterii Profetului (slaws), adică a nepotului său”; mai este amintit şi servitorul Profetului (slaws), care fu atât de fericit, întreaga sa viaţă, alături de stăpânul său, încât muri spunând: „La ilaha illallah Mouhammadun Rassulullah” [shahadah, măturisirea de credinţă].
8. Ni se recomandă să-l cunoaştem pe Profet (slaws), miracolele pe care le-a înfăptuit, împrejurările naşterii sale, caracterul său, credinţa sa, semnele sale, retragerile sale spirituale şi actele sale de venerare. Celebrarea naşterii sale ne face, într-adevăr, să ne amintim şi de alte aspecte ale vieţii lui, iar aceasta atrage asupra noastră mulţumirea lui Dumnezeu fiindcă, procedând în felul acesta, vom fi mai predispuşi să ne corectăm defectele, să-l imităm, să-l luăm drept model.
9. Cât era în viaţă, este binecunoscut faptul că poeţii veneau la Profet (slaws) să-l proslăvească, îi descriau campaniile şi războaiele, procedând în acelaşi fel şi cu Companionii săi. În „Adab al-moufrad” al lui Bukhari se relatează că Profetul (slaws) a spus: „Există o anumită înţelepciune în poezie.”
Reiese de aici că orice persoană care celebrează, cu bune intenţii, aniversarea Profetului (slaws) prin cântec, poezie, lectura Sirrei şi îi aduce laude acestuia nu este de condamnat.
10. Unanimitatea (ijmaâ) ulemalelor în privinţa celebrării zilei de naştere a Profetului (slaws) este o hotărâre acceptată de toţi musulmanii.
Sărbătoarea Al-Mawlid an-Nabawi este un prilej de a chema oamenii la islam, de a reuni credincioşii pentru a asculta şi a recita elogii (madih) scrise spre lăudarea Profetului (slaws), de a-i hrăni pe cei nevoiaşi şi a aduce bucurii copiilor, oferindu-le cadouri, pentru ca aceştia să-l iubească pe Profet şi să-şi amintească de el.
Shari’ah încurajează musulmanii să serbeze Al-Mawlid an-Nabawi din zece considerente:
1. A se bucura de venirea Profetului (slaws) spre binele întregii omeniri face ca inima să se simtă recunoscătoare faţă de mizericordia divină. Dumnezeu Atotputernic a spus: „Pentru harul lui Dumnezeu şi milostivenia Sa, să se bucure, căci acestea sunt mai bune decât ceea ce strâng!” (Iona 10:58) şi a mai spus: „Noi te-am trimis numai ca o milostivenie pentru lumi.” (Profeţii 21:107).
2. Sărbătorirea naşterii Profetului (slaws) ne încurajează să invocăm binecuvântările lui Dumnezeu asupra sa şi să-l elogiem, ceea ce reprezintă o obligaţie conform poruncii lui Allah din versetul: „Dumnezeu şi îngerii îl binecuvântează pe Profet. O, voi cei ce credeţi! Rugaţi-vă pentru el şi chemaţi asupra lui pacea” (Alianţele 33:56).
Ea este un prilej de reunire în moschei pentru a ne exprima admiraţia faţă de persoana Profetului (slaws), a ne ruga pentru el şi a-l elogia, aşa cum ne cere Dumnezeu.
3. Profetul (slaws) a menţionat lunea ca zi a naşterii sale. Într-un hadith al lui Muslim, Profetul (slaws) fusese întrebat în legătură cu postul din zilele de luni şi răspunsese: „[lunea] este ziua în care m-am născut şi [lunea este] ziua în care am primit profeţia”.
Din hadith-uri şi din Sirra (relatarea vieţii Profetului (slaws)) reiese că mai multe evenimente ieşite din comun au avut loc în ziua naşterii Profetului (slaws) nostru mult-iubit, cum ar fi lumina ce răzbătea dinspre Amina, cinstita sa mamă, pierirea Persiei în flăcări ş.a.
Noaptea naşterii Profetului (slaws) este unică şi nu are asemănare cu aceea a niciunei alte fiinţe omeneşti.
Profetul (slaws) sărbătorea, aşadar, ziua naşterii sale şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru marea favoare de a-l fi făcut să se nască într-o zi de luni şi de a fi indicat ziua aceasta ca fiind recomandabilă pentru post. Este o formă de adorare a lui Dumnezeu.
Plecând de aici, postirea, hrănirea celor nevoiaşi, reunirea pentru elogierea Profetului (slaws) sau pentru evocarea virtuţilor sale şi a caracterului său desăvârşit sunt considerate ca o comemorare a zilei sale de naştere. Este adevărat că forma de exprimare a acestei bucurii şi acţiunile înfăptuite au suferit transformări în timp, dar esenţa a rămas aceeaşi: venerarea Mesagerului lui Dumnezeu.
4. Profetul comemora ziua şi locul naşterii Profeţilor care-l precedaseră.
Referindu-se la solemnitatea zilei de vineri, Profetul (slaws) a spus: „În această zi, Dumnezeu l-a creat pe Adam”, ceea ce înseamnă că vinerea este importantă prin aceea că este ziua în care a fost creat Adam, profetul şi tatăl tuturor fiinţelor omeneşti.
Ce să mai spunem, atunci, despre ziua în care se întrupă cel mai mare profet şi omul cel mai însemnat al umanităţii?
5. Profetul (slaws) a conciliat tot timpul evenimentele religioase şi pe cele istorice. Astfel, îşi încuraja Companionii să-şi amintească şi să comemoreze fiecare eveniment semnificativ, chiar dacă acesta a avut loc în trecutul îndepărtat. Acest principiu se deduce din hadith-ul următor: „Când Profetul (slaws) ajunse la Medina, îi văzu pe evrei postind în ziua de Ashura. Se informă (asupra motivului pentru care posteau) şi i se spuse că aceea era ziua în care Dumnezeu îl salvase pe Profetul Său, Moise, şi-i înecase pe duşmanii acestuia. Atunci Profetul (slaws) rosti aceste cuvinte binecunoscute: «Noi avem dreptul la Moise mai mult decât voi».” Aşa se face că Profetul (slaws) îi îndemnă atunci pe credincioşi să postească în ziua de Ashura şi în ziua care o precede pe aceasta.
6. Celebrarea Mawlid-ului este motivată de recomandarea de a ne spori iubirea faţă de Profet (slaws), de a-l onora, de a-l asculta, de a-i urma exemplul, de a ne aminti de el şi de a fi mândri de el. Dumnezeu a spus despre Muhammad: „Tu ai o fire prea-înălţată” (Condeiul 68:4). Iubirea pentru Profet (slaws) este elementul care diferenţiază devoţii în desăvârşirea credinţei (iman) lor. Într-un hadith autentic transmis de Bukhari şi Muslim, Profetul (slaws) a spus: „Niciunul dintre voi nu este cu adevărat credincios, dacă dragostea pentru mine nu vă este mai scumpă decât copiii voştri, părinţii voştri şi toţi ceilalţi oameni.”
7. Efectul celebrării Al-Mawlid An-Nabawi este extraordinar chiar şi asupra necredincioşilor. Acest lucru apare menţionat în Bukhari, care a relatat în legătură cu aceasta: „În fiecare zi de luni, Abu Lahab este iertat de pedeapsa sa de după moarte fiindcă, pe când trăia, a eliberat-o pe servitoarea sa Thuwayba, atunci când aceasta i-a adus vestea naşterii Profetului (slaws), adică a nepotului său”; mai este amintit şi servitorul Profetului (slaws), care fu atât de fericit, întreaga sa viaţă, alături de stăpânul său, încât muri spunând: „La ilaha illallah Mouhammadun Rassulullah” [shahadah, măturisirea de credinţă].
8. Ni se recomandă să-l cunoaştem pe Profet (slaws), miracolele pe care le-a înfăptuit, împrejurările naşterii sale, caracterul său, credinţa sa, semnele sale, retragerile sale spirituale şi actele sale de venerare. Celebrarea naşterii sale ne face, într-adevăr, să ne amintim şi de alte aspecte ale vieţii lui, iar aceasta atrage asupra noastră mulţumirea lui Dumnezeu fiindcă, procedând în felul acesta, vom fi mai predispuşi să ne corectăm defectele, să-l imităm, să-l luăm drept model.
9. Cât era în viaţă, este binecunoscut faptul că poeţii veneau la Profet (slaws) să-l proslăvească, îi descriau campaniile şi războaiele, procedând în acelaşi fel şi cu Companionii săi. În „Adab al-moufrad” al lui Bukhari se relatează că Profetul (slaws) a spus: „Există o anumită înţelepciune în poezie.”
Reiese de aici că orice persoană care celebrează, cu bune intenţii, aniversarea Profetului (slaws) prin cântec, poezie, lectura Sirrei şi îi aduce laude acestuia nu este de condamnat.
10. Unanimitatea (ijmaâ) ulemalelor în privinţa celebrării zilei de naştere a Profetului (slaws) este o hotărâre acceptată de toţi musulmanii.
Ritul malikit şi aniversarea naşterii Profetului
Ritul malikit acorda un interes cu totul particular uzantelor si cutumelor. Astfel, exista un text original aferent calatoriei savarsite de Abu-l `Abbas Ahmad ibn Muhammad Ennacir Dardari, in care acesta descrie cum sarbatoreau locuitorii Medinei, pe vremuri, aniversarea nasterii Profetului (slaws).
In text se afirma: „In apropierea ajunului zilei de nastere a Profetului (slaws), se acorda tot interesul curatarii si impodobirii incintei sacre a Profetului (slaws), precum si curatarii lampilor si inlocuirii fitilelor acestora.
Dupa savarsirea celei de-a treia rugaciuni rituale ('asr) din cea de-a unsprezecea zi, erau scoase marile lampioane si candelabrele uriase din splendidul mausoleu al Profetului (slaws) si se asterneau pe jos cele mai frumoase covoare, cele pe care aveau sa se aseze printii, demnitarii sau declamatorii.
Odata indeplinita rugaciunea de seara (maghrib), se purcedea la aprinderea tuturor lanternelor si lumanarilor amplasate in curtea moscheii. Dupa aceasta, incepeau sa se stranga oamenii si, imediat dupa savarsirea rugaciunii rituale de noapte ('isha), printii se asezau pe covoarele destinate lor, dupa rangul fiecaruia, in fata poetilor si a declamatorilor.
Apoi se ridica un cort langa Poarta Cerului (bab as-sama'), unde se aduceau diferite racoritoare si bauturi dulci.
Dupa ce toata lumea isi ocupa locul, declamatorii incepeau sa recite poeme admirabile - alese special pentru aceasta ocazie – in care se facea elogiul Profetului (slaws), in acordurile unei muzici seducatoare si in acompaniamentul unor piese instrumentale de inspiratie religioasa, animata de interpreti cu voce frumoasa.
In momentul acela isi faceau aparitia servitorii, care ii imbiau cu diferite bauturi dulci pe printi, pe declamatori, suita lor si intreaga asistenta. Dupa aceea se aduceau plante si flori frumos mirositoare care le erau oferite mai intai invitatilor, iar apoi erau impartite tuturor celor prezenti."
Fragment din "Al-Burdah" de Sharafuddin al-Busiri
In text se afirma: „In apropierea ajunului zilei de nastere a Profetului (slaws), se acorda tot interesul curatarii si impodobirii incintei sacre a Profetului (slaws), precum si curatarii lampilor si inlocuirii fitilelor acestora.
Dupa savarsirea celei de-a treia rugaciuni rituale ('asr) din cea de-a unsprezecea zi, erau scoase marile lampioane si candelabrele uriase din splendidul mausoleu al Profetului (slaws) si se asterneau pe jos cele mai frumoase covoare, cele pe care aveau sa se aseze printii, demnitarii sau declamatorii.
Odata indeplinita rugaciunea de seara (maghrib), se purcedea la aprinderea tuturor lanternelor si lumanarilor amplasate in curtea moscheii. Dupa aceasta, incepeau sa se stranga oamenii si, imediat dupa savarsirea rugaciunii rituale de noapte ('isha), printii se asezau pe covoarele destinate lor, dupa rangul fiecaruia, in fata poetilor si a declamatorilor.
Apoi se ridica un cort langa Poarta Cerului (bab as-sama'), unde se aduceau diferite racoritoare si bauturi dulci.
Dupa ce toata lumea isi ocupa locul, declamatorii incepeau sa recite poeme admirabile - alese special pentru aceasta ocazie – in care se facea elogiul Profetului (slaws), in acordurile unei muzici seducatoare si in acompaniamentul unor piese instrumentale de inspiratie religioasa, animata de interpreti cu voce frumoasa.
In momentul acela isi faceau aparitia servitorii, care ii imbiau cu diferite bauturi dulci pe printi, pe declamatori, suita lor si intreaga asistenta. Dupa aceea se aduceau plante si flori frumos mirositoare care le erau oferite mai intai invitatilor, iar apoi erau impartite tuturor celor prezenti."
Fragment din "Al-Burdah" de Sharafuddin al-Busiri
Sajadah - covorul de rugăciune
Pe oriunde l-ar purta pasii, un musulman credincios are intotdeauna la indemana covorasul sau de rugaciune.
Dar ce este un covoras de rugaciune? Pentru un nemusulman, acesta poate fi un suvenir exotic adus dintr-o calatorie in tari musulmane; pentru un musulman practicant, insa, covorasul de rugaciune este o parte esentiala a credintei islamice.
In Islam, musulmanilor li se cere sa savarseasca cele cinci rugaciuni zilnice, prin urmare, pentru un musulman care nu are posibilitatea sa ajunga la o moschee, covorasul de rugaciune - numit sajadah - reprezinta o necesitate.
Musulmanul trebuie sa-si faca rugaciunea pe o suprafata curata, nu intr-un loc murdar de urme de incaltari sau din alte cauze. Din acelasi motiv, musulmanilor nu li se permite sa intre in moschee incaltati: suprafata pe care se roaga trebuie sa fie de o curatenie impecabila. Cu toate acestea, daca un musulman se afla in calatorie si s-a intamplat sa-si lase acasa covorasul de rugaciune, un prosop curat va servi in mod satisfacator aceluiasi scop. O data rugaciunea incheiata, covorasul de rugaciune va fi impaturit cu grija si pus deoparte, ca sa se evite murdarirea lui.
Desenul majoritatii covoraselor de rugaciune contine un arc la unul din capete, numit mihrab (“poarta spre Paradis”). Acest arc este cel care consacra covorasul ca fiind unul “de rugaciune”, din cauza modelului specific. Arcul simbolizeaza nisa pentru rugaciune (mihrab-ul) existenta in orice moschee, este partea orientata in directia Orasului Sfant Mecca, acolo unde toti musulmanii isi indreapta fata atunci cand se roaga.
Unele covorase de rugaciune au arcuri la ambele capete, sau chiar arcuri care se invecineaza. Desi desenele difera de la covoras la covoras, acestea au un element comun esential: nu contin reprezentari umane sau animale. Aceste imagini sunt interzise in Islam, argumentat de faptul ca Allah este singurul care poate da viata creatiei.
Unele covorase de rugaciune includ o lampa care atarna din arc, lampa a carei lumina simbolizeaza prezenta lui Allah. Vase cu apa si pieptene pot figura, de asemenea, pe covorasele de rugaciune, amintindu-i credinciosului de ablutiunea rituala care trebuie savarsita inaintea rugaciunii, fie ea wudu sau ghusl. Covorasele de rugaciune mai pot contine desenul conturului mainilor sau al labelor picioarelor, ca marcatori pentru credinciosi, ca un fel de indrumator in rugaciune. Pe alte covorase de rugaciune figureaza un mic stativ, cel de unde se citeste Qur’an-ul.
Nu in ultimul rand, covorasele de rugaciune - de mici dimensiuni (cca 120 x 70 cm) pentru a putea fi usor transportate de musulmani -, contin intotdeauna o mica imperfectiune, in mod intentionat, pentru a-i aminti credinciosului faptul ca doar Allah este desavarsit.
Dar ce este un covoras de rugaciune? Pentru un nemusulman, acesta poate fi un suvenir exotic adus dintr-o calatorie in tari musulmane; pentru un musulman practicant, insa, covorasul de rugaciune este o parte esentiala a credintei islamice.
In Islam, musulmanilor li se cere sa savarseasca cele cinci rugaciuni zilnice, prin urmare, pentru un musulman care nu are posibilitatea sa ajunga la o moschee, covorasul de rugaciune - numit sajadah - reprezinta o necesitate.
Musulmanul trebuie sa-si faca rugaciunea pe o suprafata curata, nu intr-un loc murdar de urme de incaltari sau din alte cauze. Din acelasi motiv, musulmanilor nu li se permite sa intre in moschee incaltati: suprafata pe care se roaga trebuie sa fie de o curatenie impecabila. Cu toate acestea, daca un musulman se afla in calatorie si s-a intamplat sa-si lase acasa covorasul de rugaciune, un prosop curat va servi in mod satisfacator aceluiasi scop. O data rugaciunea incheiata, covorasul de rugaciune va fi impaturit cu grija si pus deoparte, ca sa se evite murdarirea lui.
Desenul majoritatii covoraselor de rugaciune contine un arc la unul din capete, numit mihrab (“poarta spre Paradis”). Acest arc este cel care consacra covorasul ca fiind unul “de rugaciune”, din cauza modelului specific. Arcul simbolizeaza nisa pentru rugaciune (mihrab-ul) existenta in orice moschee, este partea orientata in directia Orasului Sfant Mecca, acolo unde toti musulmanii isi indreapta fata atunci cand se roaga.
Unele covorase de rugaciune au arcuri la ambele capete, sau chiar arcuri care se invecineaza. Desi desenele difera de la covoras la covoras, acestea au un element comun esential: nu contin reprezentari umane sau animale. Aceste imagini sunt interzise in Islam, argumentat de faptul ca Allah este singurul care poate da viata creatiei.
Unele covorase de rugaciune includ o lampa care atarna din arc, lampa a carei lumina simbolizeaza prezenta lui Allah. Vase cu apa si pieptene pot figura, de asemenea, pe covorasele de rugaciune, amintindu-i credinciosului de ablutiunea rituala care trebuie savarsita inaintea rugaciunii, fie ea wudu sau ghusl. Covorasele de rugaciune mai pot contine desenul conturului mainilor sau al labelor picioarelor, ca marcatori pentru credinciosi, ca un fel de indrumator in rugaciune. Pe alte covorase de rugaciune figureaza un mic stativ, cel de unde se citeste Qur’an-ul.
Nu in ultimul rand, covorasele de rugaciune - de mici dimensiuni (cca 120 x 70 cm) pentru a putea fi usor transportate de musulmani -, contin intotdeauna o mica imperfectiune, in mod intentionat, pentru a-i aminti credinciosului faptul ca doar Allah este desavarsit.
Tayammum (purificarea uscată)
Acest ritual, numit şi purificarea uscată, se săvârşeşte în următoarele cazuri:
a. cineva este bolnav şi nu are voie să folosească apa;
b. nu se găseşte apă pentru wudu’.
c. folosirea apei ar putea fi dăunătoare.
În aceste cazuri se procedează astfel:
1. Se pun mâinile pe pământ, nisip, stâncă sau orice alt obiect care are praf pe el.
2. Se suflă praful de pe mâini şi după aceea cu palmele se şterge faţa, în acelaşi fel cum se procedează în cazul ritualului wudu’.
3. Se şterge antebraţul drept până la cot cu mâna stângă, apoi antebraţul stâng cu mâna dreptă.
a. cineva este bolnav şi nu are voie să folosească apa;
b. nu se găseşte apă pentru wudu’.
c. folosirea apei ar putea fi dăunătoare.
În aceste cazuri se procedează astfel:
1. Se pun mâinile pe pământ, nisip, stâncă sau orice alt obiect care are praf pe el.
2. Se suflă praful de pe mâini şi după aceea cu palmele se şterge faţa, în acelaşi fel cum se procedează în cazul ritualului wudu’.
3. Se şterge antebraţul drept până la cot cu mâna stângă, apoi antebraţul stâng cu mâna dreptă.
Wudu’
Înainte de a împlini Salah, trebuie să ne pregătim pentru rugăciune. Aceasta înseamnă încredinţarea că suntem puri, lucru care se obţine prin îndeplinirea ritualului wudu’.
Etapele wudu’ sunt:
a. se începe cu niyyah (formularea interioară a intenţiei), spunându-se: bismillahi ar rahman ir rahim (în numele lui Dumnezeu, cel milostiv, cel îndurător);
b. se spală ambele mâini până la încheietura pumnului, de trei ori, veghind ca apa să ajungă printre degete;
c. luaţi apa în gură şi clătiţi-vă gura de trei ori;
d. aspiraţi apoi apa, pe nas, de trei ori, pentru a-l curăţa;
e. spălaţi-vă faţa de trei ori, de la urechea dreaptă până la urechea stângă, şi de la frunte până la gât;
f. spălaţi-vă antebraţul drept şi apoi pe cel stâng, de la încheietura pumnului până la cot, de trei ori;
g. treceţi-vă apoi palmele umede peste cap începând de la frunte până la gât;
h. curăţaţi, cu degetele umede, interiorul ambelor urechi, şi, de asemenea, treceţi cu degetul mare după urechi;
i. după aceea treceţi cu dosul palmelor umede peste ceafă;
j. în final, spălaţi-vă ambele picioare până la glezne, începând cu dreptul şi cu grijă ca apa să atingă toate părţile piciorului.
Dacă cineva execută un ritual wudu’ complet înainte de a îmbrăca ciorapii, nu este nevoie să-şi scoată ciorapii ori de câte ori îl repetă în cursul aceleiaşi zile. Este de ajuns să şteargă partea superioară a ciorapului. Eficacitatea wudu’-lui durează 24 de ore (sau 3 zile în cazul unei călătorii).
La sfârşitul ritualului se spune:
أَشْهَدُ أَن لآَ إلَهَ إلالله وَ حْدَهُ لاَ شَريكَلَه
وَ أَشْهَدُ أَنﱠ مُحَمَدً ا عَبْدُهُ وَ رَسُلُه
“Aş hadu an la ilaha illal lahu wahdahu la şarikalahu wa aş hadu anna muhammadan ‘abduhu wa rasuluhu.”
Ceea ce înseamnă:
“Mărturisesc că nu există zeu, decât Dumnezeu, unic şi fără pereche; mărturisesc că Muhamad este slujitorul şi mesagerul său.”
Un nou ritual wudu’ este imperios necesar după:
a. săvârşirea nevoilor fiziologice;
b. scurgerea de sânge sau puroi din orice parte a corpului;
c. vomă;
d. somn profund.
Etapele wudu’ sunt:
a. se începe cu niyyah (formularea interioară a intenţiei), spunându-se: bismillahi ar rahman ir rahim (în numele lui Dumnezeu, cel milostiv, cel îndurător);
b. se spală ambele mâini până la încheietura pumnului, de trei ori, veghind ca apa să ajungă printre degete;
c. luaţi apa în gură şi clătiţi-vă gura de trei ori;
d. aspiraţi apoi apa, pe nas, de trei ori, pentru a-l curăţa;
e. spălaţi-vă faţa de trei ori, de la urechea dreaptă până la urechea stângă, şi de la frunte până la gât;
f. spălaţi-vă antebraţul drept şi apoi pe cel stâng, de la încheietura pumnului până la cot, de trei ori;
g. treceţi-vă apoi palmele umede peste cap începând de la frunte până la gât;
h. curăţaţi, cu degetele umede, interiorul ambelor urechi, şi, de asemenea, treceţi cu degetul mare după urechi;
i. după aceea treceţi cu dosul palmelor umede peste ceafă;
j. în final, spălaţi-vă ambele picioare până la glezne, începând cu dreptul şi cu grijă ca apa să atingă toate părţile piciorului.
Dacă cineva execută un ritual wudu’ complet înainte de a îmbrăca ciorapii, nu este nevoie să-şi scoată ciorapii ori de câte ori îl repetă în cursul aceleiaşi zile. Este de ajuns să şteargă partea superioară a ciorapului. Eficacitatea wudu’-lui durează 24 de ore (sau 3 zile în cazul unei călătorii).
La sfârşitul ritualului se spune:
أَشْهَدُ أَن لآَ إلَهَ إلالله وَ حْدَهُ لاَ شَريكَلَه
وَ أَشْهَدُ أَنﱠ مُحَمَدً ا عَبْدُهُ وَ رَسُلُه
“Aş hadu an la ilaha illal lahu wahdahu la şarikalahu wa aş hadu anna muhammadan ‘abduhu wa rasuluhu.”
Ceea ce înseamnă:
“Mărturisesc că nu există zeu, decât Dumnezeu, unic şi fără pereche; mărturisesc că Muhamad este slujitorul şi mesagerul său.”
Un nou ritual wudu’ este imperios necesar după:
a. săvârşirea nevoilor fiziologice;
b. scurgerea de sânge sau puroi din orice parte a corpului;
c. vomă;
d. somn profund.
Salah/Salat (rugăciunea)
Salah este cel de-al doilea stâlp al Islamului, şi face referinţă la cele cinci rugăciuni obligatorii care se fac în fiecare zi. Salah este un act de adorare a lui Dumnezeu făcut fie în grup, fie individual.
Coranul spune: “Eu sunt Dumnezeu! Nu este dumnezeu afară de Mine. Mie închină-te! Săvârşeşte-ţi rugăciunea (salah) întru amintirea Mea!” (20 : 14)
Rugăciunile care alcătuiesc Salah-ul au fost fixate strict, la anumite momente ale zilei. Ele poartă următoarele nume:
Fajr – de la mijitul zorilor până cu puţin înainte de răsărit;
Zuhr/Dohr – de la miezul zilei până după-amiază;
‘Asr – de după-amiaza târziu până puţin înainte de începerea apusului;
Maghrib – după apus, până se sfârşeşte ziua;
‘Işa’ – noaptea până la miezul nopţii sau mijitul zorilor.
Trebuie să ştim cum se oferă Salah-ul. Mai întâi, trebuie să înţelegem că ne rugăm pentru a ne aduce aminte de Dumnezeu, Creatorul nostru, pentru a ne apropia de El şi pentru a obţine îndurarea Sa.
Pentru a rosti rugăciunile rituale trebuie să fim curaţi.
Coranul spune: “Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se căiesc Lui, aşa cum îi iubeşte şi pe cei care se curăţă.” (2 : 222)
Curăţirea corpului şi a hainelor se numeşte Taharah sau purificarea. Poţi fi curat în exterior şi totuşi să nu fii pur, de aceea este necesară pe lângă spălarea obişnuită împlinirea unuia din riturile de purificare: ghusl (purificarea totală) sau wudu’ (purificarea parţială).
Trebuie reţinut că musulmanii nu au voie să facă duş dezbrăcaţi de faţă cu alte persoane, inclusiv dacă este vorba de persoane de acelaşi sex.
Coranul spune: “Eu sunt Dumnezeu! Nu este dumnezeu afară de Mine. Mie închină-te! Săvârşeşte-ţi rugăciunea (salah) întru amintirea Mea!” (20 : 14)
Rugăciunile care alcătuiesc Salah-ul au fost fixate strict, la anumite momente ale zilei. Ele poartă următoarele nume:
Fajr – de la mijitul zorilor până cu puţin înainte de răsărit;
Zuhr/Dohr – de la miezul zilei până după-amiază;
‘Asr – de după-amiaza târziu până puţin înainte de începerea apusului;
Maghrib – după apus, până se sfârşeşte ziua;
‘Işa’ – noaptea până la miezul nopţii sau mijitul zorilor.
Trebuie să ştim cum se oferă Salah-ul. Mai întâi, trebuie să înţelegem că ne rugăm pentru a ne aduce aminte de Dumnezeu, Creatorul nostru, pentru a ne apropia de El şi pentru a obţine îndurarea Sa.
Pentru a rosti rugăciunile rituale trebuie să fim curaţi.
Coranul spune: “Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se căiesc Lui, aşa cum îi iubeşte şi pe cei care se curăţă.” (2 : 222)
Curăţirea corpului şi a hainelor se numeşte Taharah sau purificarea. Poţi fi curat în exterior şi totuşi să nu fii pur, de aceea este necesară pe lângă spălarea obişnuită împlinirea unuia din riturile de purificare: ghusl (purificarea totală) sau wudu’ (purificarea parţială).
Trebuie reţinut că musulmanii nu au voie să facă duş dezbrăcaţi de faţă cu alte persoane, inclusiv dacă este vorba de persoane de acelaşi sex.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)