Salah este cel de-al doilea stâlp al Islamului, şi face referinţă la cele cinci rugăciuni obligatorii care se fac în fiecare zi. Salah este un act de adorare a lui Dumnezeu făcut fie în grup, fie individual.
Coranul spune: “Eu sunt Dumnezeu! Nu este dumnezeu afară de Mine. Mie închină-te! Săvârşeşte-ţi rugăciunea (salah) întru amintirea Mea!” (20 : 14)
Rugăciunile care alcătuiesc Salah-ul au fost fixate strict, la anumite momente ale zilei. Ele poartă următoarele nume:
Fajr – de la mijitul zorilor până cu puţin înainte de răsărit;
Zuhr – de la miezul zilei până după-amiază;
‘Asr – de după-amiaza târziu până puţin înainte de începerea apusului;
Maghrib – după apus, până se sfârşeşte ziua;
‘Işa’ – noaptea până la miezul nopţii sau mijitul zorilor.
Trebuie să ştim cum se oferă Salah-ul. Mai întâi, trebuie să înţelegem că ne rugăm pentru a ne aduce aminte de Dumnezeu, Creatorul nostru, pentru a ne apropia de El şi pentru a obţine îndurarea Sa.
Pentru a rosti rugăciunile rituale trebuie să fim curaţi.
Coranul spune: “Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se căiesc Lui, aşa cum îi iubeşte şi pe cei care se curăţă.” (2 : 222)
Curăţirea corpului şi a hainelor se numeşte taharah sau purificarea. Poţi fi curat în exterior şi totuşi să nu fii pur, de aceea este necesară pe lângă spălarea obişnuită împlinirea unuia din riturile de purificare: ghusl (purificarea totală) sau wudu’ (purificarea parţială).
Trebuie reţinut că musulmanii nu au voie să facă duş dezbrăcaţi de faţă cu alte persoane, inclusiv dacă este vorba de persoane de acelaşi sex.
Wudu’ (mica ablutiune)
Înainte de a împlini Salah, trebuie să ne pregătim pentru rugăciune. Aceasta înseamnă încredinţarea că suntem puri, lucru care se obţine prin îndeplinirea ritualului wudu’.
Etapele wudu’ sunt:
a. se începe cu niyyah (formularea interioară a intenţiei), spunându-se: bismillahi ar rahman ir rahim (în numele lui Dumnezeu, cel milostiv, cel îndurător);
b. se spală ambele mâini până la încheietura pumnului, de trei ori, veghind ca apa să ajungă printre degete;
c. luaţi apa în gură şi clătiţi-vă gura de trei ori;
d. aspiraţi apoi apa, pe nas, de trei ori, pentru a-l curăţa;
e. spălaţi-vă faţa de trei ori, de la urechea dreaptă până la urechea stângă, şi de la frunte până la gât;
f. spălaţi-vă antebraţul drept şi apoi pe cel stâng, de la încheietura pumnului până la cot, de trei ori;
g. treceţi-vă apoi palmele umede peste cap începând de la frunte până la gât;
h. curăţaţi, cu degetele umede, interiorul ambelor urechi, şi, de asemenea, treceţi cu degetul mare după urechi;
i. după aceea, treceţi cu dosul palmelor umede peste ceafă;
j. în final, spălaţi-vă ambele picioare până la glezne, începând cu dreptul şi cu grijă ca apa să atingă toate părţile piciorului.
Dacă cineva execută un ritual wudu’ complet înainte de a îmbrăca ciorapii, nu este nevoie să-şi scoată ciorapii ori de câte ori îl repetă în cursul aceleiaşi zile. Este de ajuns să şteargă partea superioară a ciorapului. Eficacitatea wudu’-lui durează 24 de ore (sau 3 zile în cazul unei călătorii).
La sfârşitul ritualului se spune:
أَشْهَدُ أَن لآَ إلَهَ إلالله وَ حْدَهُ لاَ شَريكَلَه
وَ أَشْهَدُ أَنﱠ مُحَمَدً ا عَبْدُهُ وَ رَسُلُه
“Aş hadu an la ilaha illal lahu wahdahu la şarikalahu wa aş hadu anna muhammadan ‘abduhu wa rasuluhu.”
Ceea ce înseamnă:
“Mărturisesc că nu există zeu, decât Dumnezeu, unic şi fără pereche; mărturisesc că Muhamad este slujitorul şi mesagerul său.”
Un nou ritual wudu’ este imperios necesar după:
a. săvârşirea nevoilor fiziologice;
b. scurgerea de sânge sau puroi din orice parte a corpului;
c. vomă;
d. somn profund.
Etapele wudu’ sunt:
a. se începe cu niyyah (formularea interioară a intenţiei), spunându-se: bismillahi ar rahman ir rahim (în numele lui Dumnezeu, cel milostiv, cel îndurător);
b. se spală ambele mâini până la încheietura pumnului, de trei ori, veghind ca apa să ajungă printre degete;
c. luaţi apa în gură şi clătiţi-vă gura de trei ori;
d. aspiraţi apoi apa, pe nas, de trei ori, pentru a-l curăţa;
e. spălaţi-vă faţa de trei ori, de la urechea dreaptă până la urechea stângă, şi de la frunte până la gât;
f. spălaţi-vă antebraţul drept şi apoi pe cel stâng, de la încheietura pumnului până la cot, de trei ori;
g. treceţi-vă apoi palmele umede peste cap începând de la frunte până la gât;
h. curăţaţi, cu degetele umede, interiorul ambelor urechi, şi, de asemenea, treceţi cu degetul mare după urechi;
i. după aceea, treceţi cu dosul palmelor umede peste ceafă;
j. în final, spălaţi-vă ambele picioare până la glezne, începând cu dreptul şi cu grijă ca apa să atingă toate părţile piciorului.
Dacă cineva execută un ritual wudu’ complet înainte de a îmbrăca ciorapii, nu este nevoie să-şi scoată ciorapii ori de câte ori îl repetă în cursul aceleiaşi zile. Este de ajuns să şteargă partea superioară a ciorapului. Eficacitatea wudu’-lui durează 24 de ore (sau 3 zile în cazul unei călătorii).
La sfârşitul ritualului se spune:
أَشْهَدُ أَن لآَ إلَهَ إلالله وَ حْدَهُ لاَ شَريكَلَه
وَ أَشْهَدُ أَنﱠ مُحَمَدً ا عَبْدُهُ وَ رَسُلُه
“Aş hadu an la ilaha illal lahu wahdahu la şarikalahu wa aş hadu anna muhammadan ‘abduhu wa rasuluhu.”
Ceea ce înseamnă:
“Mărturisesc că nu există zeu, decât Dumnezeu, unic şi fără pereche; mărturisesc că Muhamad este slujitorul şi mesagerul său.”
Un nou ritual wudu’ este imperios necesar după:
a. săvârşirea nevoilor fiziologice;
b. scurgerea de sânge sau puroi din orice parte a corpului;
c. vomă;
d. somn profund.
Tayammum (purificarea uscata)
Acest ritual, numit şi purificarea uscată, se săvârşeşte în următoarele cazuri:
a. cand credinciosul musulman este bolnav şi i s-a interzis folosirea apei;
b. nu se găseşte apă pentru wudu’.
c. folosirea apei ar putea fi dăunătoare.
În aceste cazuri se procedează in felul urmator:
1. Se pun mâinile pe pământ, nisip, stâncă sau orice alt obiect care are praf pe el.
2. Se suflă praful de pe mâini şi după aceea cu palmele se şterge faţa, în acelaşi fel cum se procedează în cazul ritualului wudu’.
3. Se şterge antebraţul drept până la cot cu mâna stângă, apoi antebraţul stâng cu mâna dreptă.
a. cand credinciosul musulman este bolnav şi i s-a interzis folosirea apei;
b. nu se găseşte apă pentru wudu’.
c. folosirea apei ar putea fi dăunătoare.
În aceste cazuri se procedează in felul urmator:
1. Se pun mâinile pe pământ, nisip, stâncă sau orice alt obiect care are praf pe el.
2. Se suflă praful de pe mâini şi după aceea cu palmele se şterge faţa, în acelaşi fel cum se procedează în cazul ritualului wudu’.
3. Se şterge antebraţul drept până la cot cu mâna stângă, apoi antebraţul stâng cu mâna dreptă.
Sajadah - covorul de rugaciune
Pe oriunde l-ar purta pasii, un musulman credincios are intotdeauna la indemana covorul sau de rugaciune.
Dar ce este un covor de rugaciune? Pentru un nemusulman, acesta poate fi un suvenir exotic adus dintr-o calatorie in tari musulmane; pentru un musulman practicant, insa, covorul de rugaciune este o parte esentiala a credintei islamice.
In Islam, musulmanilor li se cere sa savarseasca cele cinci rugaciuni zilnice, prin urmare, pentru un musulman care nu are posibilitatea sa ajunga la o moschee, covorul de rugaciune - numit sajadah - reprezinta o necesitate.
Musulmanul trebuie sa-si faca rugaciunea pe o suprafata curata, nu intr-un loc murdar de urme de incaltari sau din alte cauze. Din acelasi motiv, musulmanilor nu li se permite sa intre in moschee incaltati: suprafata pe care se roaga trebuie sa fie de o curatenie impecabila. Cu toate acestea, daca un musulman se afla in calatorie si s-a intamplat sa-si lase acasa covorul de rugaciune, un prosop curat va servi in mod satisfacator aceluiasi scop. O data rugaciunea incheiata, covorul de rugaciune va fi impaturit cu grija si pus deoparte, ca sa se evite murdarirea lui.
Desenul majoritatii covoarelor de rugaciune contine un arc la unul din capete, numit mihrab (“poarta spre Paradis”). Acest arc este cel care consacra covorul ca fiind unul “de rugaciune”, din cauza modelului specific. Arcul simbolizeaza nisa pentru rugaciune (mihrab-ul) existenta in orice moschee, este partea orientata in directia Orasului Sfant Mecca, acolo unde toti musulmanii isi indreapta fata atunci cand se roaga.
Unele covoare de rugaciune au arcuri la ambele capete, sau chiar arcuri care se invecineaza. Desi desenele difera de la covoras la covoras, acestea au un element comun esential: nu contin reprezentari umane sau animale. Aceste imagini sunt interzise in Islam, argumentat de faptul ca Allah este singurul care poate da viata creatiei.
Alte covoare de rugaciune contin o lampa care atarna din arc, lampa a carei lumina simbolizeaza prezenta lui Allah. Vase cu apa si pieptene pot figura, de asemenea, pe covorasele de rugaciune, amintindu-i credinciosului de ablutiunea rituala care trebuie savarsita inaintea rugaciunii, fie ea wudu sau ghusl. Covorasele de rugaciune mai pot contine desenul conturului mainilor sau al labelor picioarelor, ca marcatori pentru credinciosi, ca un fel de indrumator in rugaciune. Pe alte covorase de rugaciune figureaza un mic stativ, cel de unde se citeste Qur’an-ul.
Nu in ultimul rand, covoarele de rugaciune - de mici dimensiuni (cca 120 x 70 cm) pentru a putea fi usor transportate de musulmani -, contin intotdeauna o mica imperfectiune, in mod intentionat, pentru a-i aminti credinciosului faptul ca doar Allah este desavarsit.
Dar ce este un covor de rugaciune? Pentru un nemusulman, acesta poate fi un suvenir exotic adus dintr-o calatorie in tari musulmane; pentru un musulman practicant, insa, covorul de rugaciune este o parte esentiala a credintei islamice.
In Islam, musulmanilor li se cere sa savarseasca cele cinci rugaciuni zilnice, prin urmare, pentru un musulman care nu are posibilitatea sa ajunga la o moschee, covorul de rugaciune - numit sajadah - reprezinta o necesitate.
Musulmanul trebuie sa-si faca rugaciunea pe o suprafata curata, nu intr-un loc murdar de urme de incaltari sau din alte cauze. Din acelasi motiv, musulmanilor nu li se permite sa intre in moschee incaltati: suprafata pe care se roaga trebuie sa fie de o curatenie impecabila. Cu toate acestea, daca un musulman se afla in calatorie si s-a intamplat sa-si lase acasa covorul de rugaciune, un prosop curat va servi in mod satisfacator aceluiasi scop. O data rugaciunea incheiata, covorul de rugaciune va fi impaturit cu grija si pus deoparte, ca sa se evite murdarirea lui.
Desenul majoritatii covoarelor de rugaciune contine un arc la unul din capete, numit mihrab (“poarta spre Paradis”). Acest arc este cel care consacra covorul ca fiind unul “de rugaciune”, din cauza modelului specific. Arcul simbolizeaza nisa pentru rugaciune (mihrab-ul) existenta in orice moschee, este partea orientata in directia Orasului Sfant Mecca, acolo unde toti musulmanii isi indreapta fata atunci cand se roaga.
Unele covoare de rugaciune au arcuri la ambele capete, sau chiar arcuri care se invecineaza. Desi desenele difera de la covoras la covoras, acestea au un element comun esential: nu contin reprezentari umane sau animale. Aceste imagini sunt interzise in Islam, argumentat de faptul ca Allah este singurul care poate da viata creatiei.
Alte covoare de rugaciune contin o lampa care atarna din arc, lampa a carei lumina simbolizeaza prezenta lui Allah. Vase cu apa si pieptene pot figura, de asemenea, pe covorasele de rugaciune, amintindu-i credinciosului de ablutiunea rituala care trebuie savarsita inaintea rugaciunii, fie ea wudu sau ghusl. Covorasele de rugaciune mai pot contine desenul conturului mainilor sau al labelor picioarelor, ca marcatori pentru credinciosi, ca un fel de indrumator in rugaciune. Pe alte covorase de rugaciune figureaza un mic stativ, cel de unde se citeste Qur’an-ul.
Nu in ultimul rand, covoarele de rugaciune - de mici dimensiuni (cca 120 x 70 cm) pentru a putea fi usor transportate de musulmani -, contin intotdeauna o mica imperfectiune, in mod intentionat, pentru a-i aminti credinciosului faptul ca doar Allah este desavarsit.
"Calea, este Shaikh-ul"
1. Adevărata cunoaştere nu se obţine decât când o cerem cu adevărat, cu umilinţă. Pornirea pe drumul către ea e comparabilă cu aceea a cuiva care doreşte să bea apă dintr-un pârâu: trebuie să se aplece până la el pentru a bea. Apa se găseşte mereu în punctul cel mai coborât dintr-un anume loc. Trebuie să fim precum apa.
2. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu are graniţe. Fiecare pas pe cale este, prin aceasta, încă şi mai frumos şi mai minunat decât cel dinaintea sa.
3. Provenim, cu toţii, din aceeaşi lumină. Nu există nici o deosebire între noi, doar unitate. Noi facem distincţii între noi, dar în realitate suntem uniţi în Unul. Nu putem atinge această viziune decât dacă parcurgem fiecare pas al căii spirituale.
4. Percepem exteriorul lucrurilor, însă interiorul ne este ascuns şi învăluit. Corpul se găseşte în această lume, însă interioritatea se situează într-o altă dimensiune, într-un alt regat. Accesul la această interioritate, este toată esenţa Căii.
5. Nu căutaţi adevărul; căutaţi mai întâi să vă purificaţi.
6. Nu trebuie să avem încredere doar în înţelegerea noastră mentală. Există un mental sensibil şi un mental luminos. Mentalul sensibil are o limită. Pentru a o depăşi, trebuie să lucrăm asupra noastră înşine şi să frecventăm oameni de Dumnezeu. Doar El poate transforma mentalul sensibil în mental luminos, un mental iluminat prin lumina inimii.
7. Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea.
8. Pe cel care se coboară, Dumnezeu îl înalţă.
9. Unele persoane au mari probleme în a se pune în serviciul altora, însă dacă ar depune efortul de a o face totuşi, încet-încet s-ar putea elibera de lanţurile agăţate de propriul suflet.
10. Când trăim într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie înveşmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
11. Nu există decât o singură lumină. Ego-ul (nafs) are un strat exterior care împiedică pătrunderea luminii. Omului obişnuit nu i se permite să vadă dincolo de această carapace. Odată, însă, ce această apărătoare este dată la o parte, lumina care sălăşuieşte în inimă se îmbină cu Lumina lui Dumnezeu şi nu mai vedem decât Lumina Divină: Oriunde te întorci, vezi Faţa lui Dumnezeu.
12. Lumea este ca o umbră efemeră; umbra este ceva ce nu durează. Soarele se aşează pe un obiect, acesta aruncă pentru un timp o umbră, care apoi se risipeşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu această lume în raport cu realitatea.
13. Trimişii lui Dumnezeu nu au nici o umbră; doar oamenii încă necunoscători îi percep ca fiind fiinţe posedând umbre. În acest context trebuie noi să înţelegem ceea ce s-a relatat despre Profetul Muhammad, şi anume faptul că el nu avea nici o umbră.
14. Cel care a ajuns să perceapă Unitatea, nu mai vede nimic altceva. El îşi dă seama că toate formele obişnuite, chiar cele umane, nu sunt decât iluzie.
15. Recunoştinţa, gratitudinea sunt verigi ale harului divin.
16. Nimic nu este în afara lui Dumnezeu. El cuprinde toate lucrurile. Această realitate se contemplă după realizarea spirituală, iar această realizare este un dar. În acest domeniu, ştiinţele exterioare nu servesc la nimic. Savantul are obiceiul de a măsura totul, de a evalua şi cântări lucrurile. Cel care se situează dincolo de această abordare nu-şi mai pune aceste probleme.
17. Cei care se bazează numai pe scrierile lui Ibn Arabi sau ale altor maeştri sufi din trecut nu fac decât să le urmeze jilaba-urile, adica veşmintele. Ei vor rămâne la suprafaţa lucrurilor. Metodele potrivite de educaţie variază în funcţie de condiţiile epocii, şi numai Maestrul viu deţine cheile progresului iniţiatic.
18. La un anumit nivel, nevoia de Dumnezeu devine comparabilă nevoii de ajutor resimţită de o persoană pe cale să se înece, care strigă disperată dupa ajutor. Această nevoie distruge tot ceea ce nu este Dumnezeu.
19. Cel care înţelege valoarea pe care o reprezintă Şeicul, ştie că relaţia acestuia cu propria sa persoană nu este dependentă de cuvinte. „Tu mă vezi şi eu te văd”, iar aceasta este absolut suficient.
20. Învăţătura orală nu este necesară. Cea mai importantă este transformarea inimilor. Sidi Abu Madyan, de exemplu, vorbea rar.
21. Dumnezeu, în ziua în care doreşte să-l dăruiască pe servitor cu harul Sau, îi insuflă în inimă un suflu de iubire. Astfel, servitorul, în pofida faptului că este profund implicat în treburile lumii acesteia, simte în permanenţă legătura cu Domnul său. Profeţii au muncit, şi ei, la fel cum facem noi, dar activitatea lor nu le-a dominat inima, aceasta rămânând ferm îndreptată spre Dumnezeu.
22. Înţelegerea nu se obţine din cărţi. Ar fi mult prea simplu să adunăm doar toate cărţile scrise vreodată despre sufism pentru a o obţine. Adevărata ştiinţă vă va veni din interior, din inima voastră. Numai inima înţelege cu adevărat. Înţelege că nimic nu este dincolo de Dumnezeu.
23. Defectul şi urâţenia nu sunt în lucruri şi în fiinţe, ci în impuritatea privirii noastre asupra lor. Cu cât sufletul este mai calm, perfect şi pur, cu atât va fi predispus înspre a vedea în orice fiinţă o manifestare a luminii divine: totul este frumos, doar inima nelustruită a discipolului face ca lucrurile să pară urâte.
24. Lumina divină se roteşte deasupra inimii discipolului. Pentru ca un avion să aterizeze este nevoie ca, în prealabil, pista de aterizare să fie complet degajată. În acelaşi fel, dacă inima ne este plină de dorinţe şi pasiuni, Lumina nu va găsi un loc pentru a se aşeza.
25. Înţelepciunea este în inimă: cel care doreşte să aibă apă în puţuri, trebuie să sape; cu cât sapă mai mult, cu atât apa vine mai din abundenţă. Dacă se opreşte din săpat, apa nu va depăşi niciodată nivelul iniţial. Cel care sapă astfel nu trebuie să afirme sau să creadă că toată apa a fost deja descoperită; trebuie să continue să sape, fiindcă puţul acesta este fără de sfârşit.
26. Fiecare trebuie să vegheze asupra inimii lui. Trebuie să respingă ceea ce este rău în sine însuşi şi să încerce să se deschidă spre toate manifestarile de har divin, spre tot ceea ce este pozitiv şi încurajează ascensiunea şi progresul interior. Însă cum putem respinge influenţele negative? Atunci când le simţim îndreptându-se spre noi, trebuie să-i spunem ego-ului că se înşală, că este el cel care are toate defectele şi nu ceilalţi: "Eu sunt cel ce greşeşte. Dacă văd un defect în celălalt, asta se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea".
27. Două lucruri sunt necesare şi se completează reciproc în practică: invocaţia şi orientarea. În cazul în care avem de-a face cu o oglindă murdară şi ruginită şi dorim ca ea să reflecte perfect lumina soarelui, trebuie efectuate două operaţii. Prima este şlefuirea oglinzii - această curăţare în ce priveşte inima se face cu ajutorul invocaţiei. Cealaltă este orientarea oglinzii către soare, astfel încât acesta să se reflecte perfect în ea - şi de aceea trebuie să vă orientaţi inima către cea a Ghidului. Puteţi invoca vreme de ore şi ore în şir, fără orientare nu este decât timp pierdut, inutil. Este ca şi cum am dori ca un vas să primească şi să se umple cu picaturi de ploaie în timp ce este întors invers: ar putea ploua în torente, vasul tot nu s-ar umple nici măcar cu o picătură. În schimb, dacă vasul este orientat spre cer, chiar dacă va cădea o singură picătură, el o va primi.
28. "Invocaţi până când vor spune: e nebun!" (Hadith)
29. Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure tragând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.
30. Cheia răspunsului stă în dhikr. Cu ajutorul său, veţi avea intuiţia a ceea ce trebuie făcut în fiecare situaţie, şi veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune. Cel mai important lucru este să fiţi prezenţi, să fiţi fermi şi să continuaţi să rămâneţi pe cale.
31. Starea spirituală este manifestarea atracţiei discipolului, inclusiv a trupului acestuia, spre Spirit. Inima reacţionează în felul acesta pentru că nu este obişnuită cu Lumina Divină. Lumina influenţează întreaga fiinţă, inclusiv corpul ei fizic.
32. Puteţi trece prin numeroase şi diferite stări. Apa este una singură, florile sunt numeroase.
33. Deschiderea (fath) este dezvăluirea spontană a Realităţii Divine şi, deci, sfârşitul iluziei. Este ca un bulgăre de zăpadă aruncat în ocean. Bulgărele este ego-ul (nafs), iar oceanul este Realitatea lui Dumnezeu. Bulgărele de zăpadă nu este altceva decât apă îngheţată. Odată cufundat în ocean, el redevine lichid. Ego-ul nu are decât o existenţă efemeră şi iluzorie dacă este considerat în el însuşi, desprins de origine. La fel este şi bulgărele de zăpadă. Dacă îl privim în consistenţa sa solidă, de moment, el pare diferit de apă, pare a avea o natură a sa. În realitate, nu este altceva decât apă, ca o picătură între atâtea altele ale oceanului. Nu există decât o singură apă, şi stări diferite ale acesteia.
34. Este imposibil să ai pretenţii la Iubirea Divină, atât timp cât în inimă persistă ataşamentul faţă de lucrurile materiale din luma aceasta. Iată cum poate fi testat cel care iubeşte: iubirea adevărată merge mână în mână cu adevărata generozitate. Sidi Abu Madyan povestea deseori următoarea istorioară:
„Un om susţinea că-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Profetul Său. Ca să pună la încercare sinceritatea acestei iubiri, Dumnezeu i-a trimis un înger cu chip de om, care i-a zis: „O, tu, cel ce susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său, dă-mi mie haina ta.” Omul a fost de acord. Îngerul i-a cerut din nou: „Dă-mi şi mantia ta de lână”. Omul i-a dat-o şi pe aceasta. Nu mai era îmbrăcat decât în pantaloni, iar îngerul i-a cerut să i-i dea şi pe aceştia. Omul s-a dus într-un loc mai ferit şi i-a aruncat îngerului şi pantalonii. Rămăsese fără nimic. Atunci a auzit o voce cerească adresându-i-se: „Susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său: afirmaţia ta este sinceră.”
35. Ţin la iubire mai mult ca la orice. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne-o retragă. Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru sunt nesfârşite. Iar ele continuă să sporească neîncetat.
36. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Această iubire învinge toate diferenţele culturale. Iubirea este cea care pune inimile în mişcare, ea este cea care iniţiază mişcarea ce face pe cineva să acţioneze. Este montura tuturor minţilor şi a tuturor sufletelor; prin iubire cunoaştem toate lucrurile.
37. Când iubirea sălăşluieşte în inimă, nimic nu pare greu, profităm de orice lucru care ni se întâmplă. Aceasta se datorează faptului că mulţumită iubirii, vălul care ne desparte de realitate devine din ce în ce mai transparent. Resimţim o bucurie profundă din cauza acestei apropieri, şi suntem invadaţi de percepţia frumuseţii.
38. Iubirea este cea care provoacă o rană, un plânset. Plânge numai acela al cărui maestru este intoxicat de iubire. Iubiţi toate creaturile, oricare le-ar fi religia, rasa sau opiniile.
39. Fiecare se află în locul unde l-a lăsat Dumnezeu şi deci nu este dreptul nostru de a judeca. Sidi Abu Madyan interzicea orice lectură legată de sufism discipolilor săi, în afară de "Hikam" (culegere de fraze de înţelepciune scrisă de Ibn Ata Allah). Este preferabil a gusta direct din experienţa lucrurilor decât a avea o idee preconcepută despre aceasta, care poate constitui chiar un văl. Calea noastră este o cale de mijloc.
40. Atunci când Dumnezeu îşi iubeşte supusul, îi acoperă calităţile cu propriile Sale calităţi. Este ca şi cum un rege ne-ar invita la el şi noi nu am avea haine suficient de curate şi de potrivite pentru a fi demni de locuinţa sa. Atunci, regele ne acoperă cu veşminte de-ale sale şi ne primeşte la el.
41. Fiecare se agaţă de atributele care-i sunt proprii: savantul se crede superior tuturor prin ştiinţa lui, bogatul îşi face un titlu de glorie din bogăţie şi fiecare rămâne astfel cu boala sa. Numai educaţia spirituală îi poate ajuta să se elibereze de aceste boli.
42. Ego-ul (nafs) se opune tot timpul la ceea ce i se impune şi începe să lanseze sugestii care să-i permită să ajungă la ceea ce l-ar putea satisface. Calea are efectul opus: când ceva din lumea aceasta ne atrage, ea ne împiedică să răspundem acestei chemări.
43. Când ne aflăm pe cale, trebuie să evităm să ne împotmolim în diverse fixaţii; este mai bine să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul după cum este Voia lui Dumnezeu. Noi să rămânem constanţi în practicile noastre.
44. Cel care nu are o intenţie pură (niya) nu va evolua, chiar de-ar rămâne întreaga sa viaţă în compania Profetului. Punctele tari ale cuiva sunt slăbiciunile altcuiva: de aceea trebuie să-i ajutăm pe alţii să-şi depăşească dificultăţile.
45. Nu trebuie lăsate sugestiile negative să vă intre în inimă, pentru că dacă acest lucru se întâmplă ea va deveni precum un grajd plin de murdărie.
46. Încercaţi să vă păstraţi interiorul curat şi pur, iar dhikr-ul vă va permite să scoateţi ceea ce rămâne impur.
47. Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Nu vă inventaţi tot felul de scuze. Cu toate că obligaţiile profesionale, familiale şi sociale sunt împovărătoare, aceasta este legea vieţii şi cu toţii trebuie să trecem prin asta.
48. Chiar atunci când vă vorbesc de grădina voastră, vă vorbesc despre Unitate. Respectul faţă de prescripţiile Shari'a (legea exterioară) joacă acelaşi rol ca ceara ce constituie dopul unei sticle, care împiedică lichidul să se răspândească în afară. Un recipient poate fi umplut cu apă, însă atunci când fundul său este strapuns cu un cuţit, tot lichidul se scurge. Am putea foarte bine să-l umplem din nou, însă dacă fundul său este fisurat, nimic nu se va putea păstra înăuntru. Această imagine ilustrează situaţia discipolului ce nu aplică Shari'a.
49. Munca se situează pe primul loc în lumea aceasta, pentru că Legea Divină ne cere să avem grijă de familia de origine. Este la fel de important să ne îngrijim de propria noastră familie, de soţie şi de copii. Este, de asemenea, de avut în vedere activitatea care trebuie depusă pe cale. Aşadar, este nevoie să împăcăm aceste trei sfere care constituie jaloanele vieţii noastre. Treptat, odată cu practicarea dhikr-ului, se va dezvolta şi intuiţia a ceea ce este cel mai bine de făcut în fiecare situaţie.
50. Ocupaţi-vă de părinţii voştri, chiar dacă au concepţii complet diferite de ale voastre. Aveţi grijă să aibă tot ce le trebuie. Una dintre ruşinile lumii moderne este aceea de a-şi abandona părinţii într-un cămin, debarasându-se astfel de aceştia.
51. Când cineva citeşte biografia Profetului, este uimit de similitudinea dintre legăturile existente între acesta şi comunitatea sa şi ceea ce trăim pe cale în zilele noastre. În fapt, este una şi aceeaşi învăţătură care se perpetuează.
52. Conflictele dintre diferitele comunităţi etnice şi religioase sunt legate de trecut şi acestea n-ar trebui să ne preocupe.
53. Nu vă doriţi stări spirituale, extaze, deschiderea sau viziunile! Nu vă doriţi decât cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşteptarea hal-urilor sau a viziunilor poate arunca un văl între noi şi această cunoaştere. Progresul interior trebuie să debordeze în exterior, în comportament.
54. Nu trebuie să dăm atenţie defectelor altora şi să fim atraşi în capcana criticilor şi a judecăţilor de valoare. Altfel, vom sfârşi prin a trece cu vederea propriile noastre defecte.
55. Calea este asemenea unui mare spital în care ghidul spiritual (şeicul) este singurul medic. Cum poate acuza un pacient pe un altul de faptul că nu se simte bine? Este important, aşadar, să ne scoatem în evidenţă calităţile unii altora.
56. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale. Încet-încet, vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, şi această măreţie se întinde deasupra tuturor lucrurilor. Cel care vede un defect la celălalt nu face decât să-şi observe propriile defecte.
57. Fiţi veghetorii inimii voastre. Făceţi-o să fie curată şi pură ca un loc de rugăciune. Călătoria trebuie să se efectueze gradat, pentru ca discipolul să nu fie cuprins de aroganţă. Acela ce dă şi se laudă cu asta este mai jos decât acela care nu a făcut nimic. A se mândri înseamnă a strivi toate fructele darului.
58. Când un apicultor observă un roi de albine, aduce un stup în care aşază lucruri dulci şi parfumate; când albinele simt parfumul, intră în stup. Dacă lăcaşul lor este bine pregătit, acesta le va plăcea şi se vor stabili acolo. Altfel, vor rămâne doar pentru o zi sau două după care vor pleca definitiv. Acelaşi fenomen este valabil şi în cazul Secretului Divin: dacă găseşte inima curată şi parfumată, el se va stabili pentru totdeauna în aceasta şi va crea un elixir divin.
59. Secretul spiritual (sirr) al căii noastre este complet. Sidi Abu Madyan a întâlnit un număr de maeştri, fiecare dintre aceştia transmiţându-i ceea ce i-a fost destinat. Acest secret include ştiinţa cuprinsă în shari’a, comportamentul (akhlaq), staţiunile (ahwal), iubirea (mahabba), dhikr şi Sunna. Autorizaţia (idhn) este totală şi absolută. Caracterul absolut se referă atât la răspândirea căii, cât şi la invocaţii.
2. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu are graniţe. Fiecare pas pe cale este, prin aceasta, încă şi mai frumos şi mai minunat decât cel dinaintea sa.
3. Provenim, cu toţii, din aceeaşi lumină. Nu există nici o deosebire între noi, doar unitate. Noi facem distincţii între noi, dar în realitate suntem uniţi în Unul. Nu putem atinge această viziune decât dacă parcurgem fiecare pas al căii spirituale.
4. Percepem exteriorul lucrurilor, însă interiorul ne este ascuns şi învăluit. Corpul se găseşte în această lume, însă interioritatea se situează într-o altă dimensiune, într-un alt regat. Accesul la această interioritate, este toată esenţa Căii.
5. Nu căutaţi adevărul; căutaţi mai întâi să vă purificaţi.
6. Nu trebuie să avem încredere doar în înţelegerea noastră mentală. Există un mental sensibil şi un mental luminos. Mentalul sensibil are o limită. Pentru a o depăşi, trebuie să lucrăm asupra noastră înşine şi să frecventăm oameni de Dumnezeu. Doar El poate transforma mentalul sensibil în mental luminos, un mental iluminat prin lumina inimii.
7. Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea.
8. Pe cel care se coboară, Dumnezeu îl înalţă.
9. Unele persoane au mari probleme în a se pune în serviciul altora, însă dacă ar depune efortul de a o face totuşi, încet-încet s-ar putea elibera de lanţurile agăţate de propriul suflet.
10. Când trăim într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie înveşmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
11. Nu există decât o singură lumină. Ego-ul (nafs) are un strat exterior care împiedică pătrunderea luminii. Omului obişnuit nu i se permite să vadă dincolo de această carapace. Odată, însă, ce această apărătoare este dată la o parte, lumina care sălăşuieşte în inimă se îmbină cu Lumina lui Dumnezeu şi nu mai vedem decât Lumina Divină: Oriunde te întorci, vezi Faţa lui Dumnezeu.
12. Lumea este ca o umbră efemeră; umbra este ceva ce nu durează. Soarele se aşează pe un obiect, acesta aruncă pentru un timp o umbră, care apoi se risipeşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu această lume în raport cu realitatea.
13. Trimişii lui Dumnezeu nu au nici o umbră; doar oamenii încă necunoscători îi percep ca fiind fiinţe posedând umbre. În acest context trebuie noi să înţelegem ceea ce s-a relatat despre Profetul Muhammad, şi anume faptul că el nu avea nici o umbră.
14. Cel care a ajuns să perceapă Unitatea, nu mai vede nimic altceva. El îşi dă seama că toate formele obişnuite, chiar cele umane, nu sunt decât iluzie.
15. Recunoştinţa, gratitudinea sunt verigi ale harului divin.
16. Nimic nu este în afara lui Dumnezeu. El cuprinde toate lucrurile. Această realitate se contemplă după realizarea spirituală, iar această realizare este un dar. În acest domeniu, ştiinţele exterioare nu servesc la nimic. Savantul are obiceiul de a măsura totul, de a evalua şi cântări lucrurile. Cel care se situează dincolo de această abordare nu-şi mai pune aceste probleme.
17. Cei care se bazează numai pe scrierile lui Ibn Arabi sau ale altor maeştri sufi din trecut nu fac decât să le urmeze jilaba-urile, adica veşmintele. Ei vor rămâne la suprafaţa lucrurilor. Metodele potrivite de educaţie variază în funcţie de condiţiile epocii, şi numai Maestrul viu deţine cheile progresului iniţiatic.
18. La un anumit nivel, nevoia de Dumnezeu devine comparabilă nevoii de ajutor resimţită de o persoană pe cale să se înece, care strigă disperată dupa ajutor. Această nevoie distruge tot ceea ce nu este Dumnezeu.
19. Cel care înţelege valoarea pe care o reprezintă Şeicul, ştie că relaţia acestuia cu propria sa persoană nu este dependentă de cuvinte. „Tu mă vezi şi eu te văd”, iar aceasta este absolut suficient.
20. Învăţătura orală nu este necesară. Cea mai importantă este transformarea inimilor. Sidi Abu Madyan, de exemplu, vorbea rar.
21. Dumnezeu, în ziua în care doreşte să-l dăruiască pe servitor cu harul Sau, îi insuflă în inimă un suflu de iubire. Astfel, servitorul, în pofida faptului că este profund implicat în treburile lumii acesteia, simte în permanenţă legătura cu Domnul său. Profeţii au muncit, şi ei, la fel cum facem noi, dar activitatea lor nu le-a dominat inima, aceasta rămânând ferm îndreptată spre Dumnezeu.
22. Înţelegerea nu se obţine din cărţi. Ar fi mult prea simplu să adunăm doar toate cărţile scrise vreodată despre sufism pentru a o obţine. Adevărata ştiinţă vă va veni din interior, din inima voastră. Numai inima înţelege cu adevărat. Înţelege că nimic nu este dincolo de Dumnezeu.
23. Defectul şi urâţenia nu sunt în lucruri şi în fiinţe, ci în impuritatea privirii noastre asupra lor. Cu cât sufletul este mai calm, perfect şi pur, cu atât va fi predispus înspre a vedea în orice fiinţă o manifestare a luminii divine: totul este frumos, doar inima nelustruită a discipolului face ca lucrurile să pară urâte.
24. Lumina divină se roteşte deasupra inimii discipolului. Pentru ca un avion să aterizeze este nevoie ca, în prealabil, pista de aterizare să fie complet degajată. În acelaşi fel, dacă inima ne este plină de dorinţe şi pasiuni, Lumina nu va găsi un loc pentru a se aşeza.
25. Înţelepciunea este în inimă: cel care doreşte să aibă apă în puţuri, trebuie să sape; cu cât sapă mai mult, cu atât apa vine mai din abundenţă. Dacă se opreşte din săpat, apa nu va depăşi niciodată nivelul iniţial. Cel care sapă astfel nu trebuie să afirme sau să creadă că toată apa a fost deja descoperită; trebuie să continue să sape, fiindcă puţul acesta este fără de sfârşit.
26. Fiecare trebuie să vegheze asupra inimii lui. Trebuie să respingă ceea ce este rău în sine însuşi şi să încerce să se deschidă spre toate manifestarile de har divin, spre tot ceea ce este pozitiv şi încurajează ascensiunea şi progresul interior. Însă cum putem respinge influenţele negative? Atunci când le simţim îndreptându-se spre noi, trebuie să-i spunem ego-ului că se înşală, că este el cel care are toate defectele şi nu ceilalţi: "Eu sunt cel ce greşeşte. Dacă văd un defect în celălalt, asta se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea".
27. Două lucruri sunt necesare şi se completează reciproc în practică: invocaţia şi orientarea. În cazul în care avem de-a face cu o oglindă murdară şi ruginită şi dorim ca ea să reflecte perfect lumina soarelui, trebuie efectuate două operaţii. Prima este şlefuirea oglinzii - această curăţare în ce priveşte inima se face cu ajutorul invocaţiei. Cealaltă este orientarea oglinzii către soare, astfel încât acesta să se reflecte perfect în ea - şi de aceea trebuie să vă orientaţi inima către cea a Ghidului. Puteţi invoca vreme de ore şi ore în şir, fără orientare nu este decât timp pierdut, inutil. Este ca şi cum am dori ca un vas să primească şi să se umple cu picaturi de ploaie în timp ce este întors invers: ar putea ploua în torente, vasul tot nu s-ar umple nici măcar cu o picătură. În schimb, dacă vasul este orientat spre cer, chiar dacă va cădea o singură picătură, el o va primi.
28. "Invocaţi până când vor spune: e nebun!" (Hadith)
29. Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure tragând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.
30. Cheia răspunsului stă în dhikr. Cu ajutorul său, veţi avea intuiţia a ceea ce trebuie făcut în fiecare situaţie, şi veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune. Cel mai important lucru este să fiţi prezenţi, să fiţi fermi şi să continuaţi să rămâneţi pe cale.
31. Starea spirituală este manifestarea atracţiei discipolului, inclusiv a trupului acestuia, spre Spirit. Inima reacţionează în felul acesta pentru că nu este obişnuită cu Lumina Divină. Lumina influenţează întreaga fiinţă, inclusiv corpul ei fizic.
32. Puteţi trece prin numeroase şi diferite stări. Apa este una singură, florile sunt numeroase.
33. Deschiderea (fath) este dezvăluirea spontană a Realităţii Divine şi, deci, sfârşitul iluziei. Este ca un bulgăre de zăpadă aruncat în ocean. Bulgărele este ego-ul (nafs), iar oceanul este Realitatea lui Dumnezeu. Bulgărele de zăpadă nu este altceva decât apă îngheţată. Odată cufundat în ocean, el redevine lichid. Ego-ul nu are decât o existenţă efemeră şi iluzorie dacă este considerat în el însuşi, desprins de origine. La fel este şi bulgărele de zăpadă. Dacă îl privim în consistenţa sa solidă, de moment, el pare diferit de apă, pare a avea o natură a sa. În realitate, nu este altceva decât apă, ca o picătură între atâtea altele ale oceanului. Nu există decât o singură apă, şi stări diferite ale acesteia.
34. Este imposibil să ai pretenţii la Iubirea Divină, atât timp cât în inimă persistă ataşamentul faţă de lucrurile materiale din luma aceasta. Iată cum poate fi testat cel care iubeşte: iubirea adevărată merge mână în mână cu adevărata generozitate. Sidi Abu Madyan povestea deseori următoarea istorioară:
„Un om susţinea că-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Profetul Său. Ca să pună la încercare sinceritatea acestei iubiri, Dumnezeu i-a trimis un înger cu chip de om, care i-a zis: „O, tu, cel ce susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său, dă-mi mie haina ta.” Omul a fost de acord. Îngerul i-a cerut din nou: „Dă-mi şi mantia ta de lână”. Omul i-a dat-o şi pe aceasta. Nu mai era îmbrăcat decât în pantaloni, iar îngerul i-a cerut să i-i dea şi pe aceştia. Omul s-a dus într-un loc mai ferit şi i-a aruncat îngerului şi pantalonii. Rămăsese fără nimic. Atunci a auzit o voce cerească adresându-i-se: „Susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său: afirmaţia ta este sinceră.”
35. Ţin la iubire mai mult ca la orice. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne-o retragă. Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru sunt nesfârşite. Iar ele continuă să sporească neîncetat.
36. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Această iubire învinge toate diferenţele culturale. Iubirea este cea care pune inimile în mişcare, ea este cea care iniţiază mişcarea ce face pe cineva să acţioneze. Este montura tuturor minţilor şi a tuturor sufletelor; prin iubire cunoaştem toate lucrurile.
37. Când iubirea sălăşluieşte în inimă, nimic nu pare greu, profităm de orice lucru care ni se întâmplă. Aceasta se datorează faptului că mulţumită iubirii, vălul care ne desparte de realitate devine din ce în ce mai transparent. Resimţim o bucurie profundă din cauza acestei apropieri, şi suntem invadaţi de percepţia frumuseţii.
38. Iubirea este cea care provoacă o rană, un plânset. Plânge numai acela al cărui maestru este intoxicat de iubire. Iubiţi toate creaturile, oricare le-ar fi religia, rasa sau opiniile.
39. Fiecare se află în locul unde l-a lăsat Dumnezeu şi deci nu este dreptul nostru de a judeca. Sidi Abu Madyan interzicea orice lectură legată de sufism discipolilor săi, în afară de "Hikam" (culegere de fraze de înţelepciune scrisă de Ibn Ata Allah). Este preferabil a gusta direct din experienţa lucrurilor decât a avea o idee preconcepută despre aceasta, care poate constitui chiar un văl. Calea noastră este o cale de mijloc.
40. Atunci când Dumnezeu îşi iubeşte supusul, îi acoperă calităţile cu propriile Sale calităţi. Este ca şi cum un rege ne-ar invita la el şi noi nu am avea haine suficient de curate şi de potrivite pentru a fi demni de locuinţa sa. Atunci, regele ne acoperă cu veşminte de-ale sale şi ne primeşte la el.
41. Fiecare se agaţă de atributele care-i sunt proprii: savantul se crede superior tuturor prin ştiinţa lui, bogatul îşi face un titlu de glorie din bogăţie şi fiecare rămâne astfel cu boala sa. Numai educaţia spirituală îi poate ajuta să se elibereze de aceste boli.
42. Ego-ul (nafs) se opune tot timpul la ceea ce i se impune şi începe să lanseze sugestii care să-i permită să ajungă la ceea ce l-ar putea satisface. Calea are efectul opus: când ceva din lumea aceasta ne atrage, ea ne împiedică să răspundem acestei chemări.
43. Când ne aflăm pe cale, trebuie să evităm să ne împotmolim în diverse fixaţii; este mai bine să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul după cum este Voia lui Dumnezeu. Noi să rămânem constanţi în practicile noastre.
44. Cel care nu are o intenţie pură (niya) nu va evolua, chiar de-ar rămâne întreaga sa viaţă în compania Profetului. Punctele tari ale cuiva sunt slăbiciunile altcuiva: de aceea trebuie să-i ajutăm pe alţii să-şi depăşească dificultăţile.
45. Nu trebuie lăsate sugestiile negative să vă intre în inimă, pentru că dacă acest lucru se întâmplă ea va deveni precum un grajd plin de murdărie.
46. Încercaţi să vă păstraţi interiorul curat şi pur, iar dhikr-ul vă va permite să scoateţi ceea ce rămâne impur.
47. Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Nu vă inventaţi tot felul de scuze. Cu toate că obligaţiile profesionale, familiale şi sociale sunt împovărătoare, aceasta este legea vieţii şi cu toţii trebuie să trecem prin asta.
48. Chiar atunci când vă vorbesc de grădina voastră, vă vorbesc despre Unitate. Respectul faţă de prescripţiile Shari'a (legea exterioară) joacă acelaşi rol ca ceara ce constituie dopul unei sticle, care împiedică lichidul să se răspândească în afară. Un recipient poate fi umplut cu apă, însă atunci când fundul său este strapuns cu un cuţit, tot lichidul se scurge. Am putea foarte bine să-l umplem din nou, însă dacă fundul său este fisurat, nimic nu se va putea păstra înăuntru. Această imagine ilustrează situaţia discipolului ce nu aplică Shari'a.
49. Munca se situează pe primul loc în lumea aceasta, pentru că Legea Divină ne cere să avem grijă de familia de origine. Este la fel de important să ne îngrijim de propria noastră familie, de soţie şi de copii. Este, de asemenea, de avut în vedere activitatea care trebuie depusă pe cale. Aşadar, este nevoie să împăcăm aceste trei sfere care constituie jaloanele vieţii noastre. Treptat, odată cu practicarea dhikr-ului, se va dezvolta şi intuiţia a ceea ce este cel mai bine de făcut în fiecare situaţie.
50. Ocupaţi-vă de părinţii voştri, chiar dacă au concepţii complet diferite de ale voastre. Aveţi grijă să aibă tot ce le trebuie. Una dintre ruşinile lumii moderne este aceea de a-şi abandona părinţii într-un cămin, debarasându-se astfel de aceştia.
51. Când cineva citeşte biografia Profetului, este uimit de similitudinea dintre legăturile existente între acesta şi comunitatea sa şi ceea ce trăim pe cale în zilele noastre. În fapt, este una şi aceeaşi învăţătură care se perpetuează.
52. Conflictele dintre diferitele comunităţi etnice şi religioase sunt legate de trecut şi acestea n-ar trebui să ne preocupe.
53. Nu vă doriţi stări spirituale, extaze, deschiderea sau viziunile! Nu vă doriţi decât cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşteptarea hal-urilor sau a viziunilor poate arunca un văl între noi şi această cunoaştere. Progresul interior trebuie să debordeze în exterior, în comportament.
54. Nu trebuie să dăm atenţie defectelor altora şi să fim atraşi în capcana criticilor şi a judecăţilor de valoare. Altfel, vom sfârşi prin a trece cu vederea propriile noastre defecte.
55. Calea este asemenea unui mare spital în care ghidul spiritual (şeicul) este singurul medic. Cum poate acuza un pacient pe un altul de faptul că nu se simte bine? Este important, aşadar, să ne scoatem în evidenţă calităţile unii altora.
56. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale. Încet-încet, vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, şi această măreţie se întinde deasupra tuturor lucrurilor. Cel care vede un defect la celălalt nu face decât să-şi observe propriile defecte.
57. Fiţi veghetorii inimii voastre. Făceţi-o să fie curată şi pură ca un loc de rugăciune. Călătoria trebuie să se efectueze gradat, pentru ca discipolul să nu fie cuprins de aroganţă. Acela ce dă şi se laudă cu asta este mai jos decât acela care nu a făcut nimic. A se mândri înseamnă a strivi toate fructele darului.
58. Când un apicultor observă un roi de albine, aduce un stup în care aşază lucruri dulci şi parfumate; când albinele simt parfumul, intră în stup. Dacă lăcaşul lor este bine pregătit, acesta le va plăcea şi se vor stabili acolo. Altfel, vor rămâne doar pentru o zi sau două după care vor pleca definitiv. Acelaşi fenomen este valabil şi în cazul Secretului Divin: dacă găseşte inima curată şi parfumată, el se va stabili pentru totdeauna în aceasta şi va crea un elixir divin.
59. Secretul spiritual (sirr) al căii noastre este complet. Sidi Abu Madyan a întâlnit un număr de maeştri, fiecare dintre aceştia transmiţându-i ceea ce i-a fost destinat. Acest secret include ştiinţa cuprinsă în shari’a, comportamentul (akhlaq), staţiunile (ahwal), iubirea (mahabba), dhikr şi Sunna. Autorizaţia (idhn) este totală şi absolută. Caracterul absolut se referă atât la răspândirea căii, cât şi la invocaţii.
Cuvintele Seicului Sidi Hamza cu ocazia Mawlid 2008
Seyyid le-a urat bun venit tuturor fuqqara.
„Sunt foarte multumit de voi. Aveti inimile calde si iluminate de invocatie. Acestea sunt roadele invocatiei si semnul reusitei. Perseverati in eforturile voastre. Continuati-le in aceeasi directie. Continuati sa invocati, uniti-va in disciplina si sinceritate, continuati in felul acesta si continuati pe calea aceasta.
Sunt multumit de toata lumea. Sunt cu toata lumea. Nu exista casta, nu exista rasism. Suntem, cu totii, egali. Nu-i urati pe evrei, nici pe crestini. Urati-va ego-ul (nafs), care se afla intre coastele voastre.
Daca nafs-ul vostru va da ascultare, intreaga lume va va da ascultare. In caz contrar, daca nafs-ul vostru se rascoala impotriva voastra, intreaga lume va fi impotriva voastra. Aceasta este esenta sufismului.
Cand faqirul il cunoaste pe Domnul sau, toate creaturile devin egale in ochii sai. Cel care-l cunoaste pe Allah, Il vede in fiecare creatura. Cel care nu-L vede pe Allah in fiecare creatura, inca nu a atins cunoasterea. Cel care face, inca, deosebiri intre oameni, nu a ajuns inca la cunoasterea lui Allah. Fiti uniti in viziunea voastra. Suntem, cu totii, egali in fata lui Allah. Respectati pe toata lumea si iubiti pe toata lumea. Insotiti-va cu nobilele calitati Muhammadiene.
In Coran sta scris: „Tu ai o fire preainaltata” (68,4). Cel caruia ii lipsesc aceste nobile calitati, chiar daca poate sa zboare prin aer sau sa faca minuni, daca nu este invaluit de nobilele calitati Muhammadiene, atunci este inca bolnav si ignorant.
Cel care doreste sa ajunga la cunoastere, trebuie sa venereze, sa aiba incredere, sa urmeze, sa-si orienteze inima si sa invoce. Totul va disparea din inima sa, cu exceptia iubirii pentru Allah. Numai armata luminii va mai ramane in inima sa. Cel care are inima pura o va vedea plina de Unitate si de inspiratii divine. Oriunde va veti afla, il veti vedea pe Allah, il veti vedea pe Profet (slaws).
Cel care nu-L vede pe Allah in ghidul sau spiritual, cel care nu-L vede pe Allah in fiecare creatura, nu detine cunoasterea. Toate aceste lucruri (cunoasterea) nu pot fi indeplinite fara companionajul cu un maestru spiritual. Cel care nu se afla in compania acestuia din urma, este incapabil sa se apropie, nu poate sa experimenteze nimic, nu cunoaste nimic. Aceasta cunoastere a lui Allah, aceasta prezenta a Profetului si a lui Allah in inima, nu se pot atinge decat prin companionaj. Chiar daca [persoana] repeta neincetat actele de adorare (ale cultului), Secretul (sirr) ramane in compania maestrului.
Allah a binecuvantat tara aceasta. Tariqa aceasta are o autorizare completa si generala. Allah trimite mesageri pentru un popor anume. Asa cum a facut cu Profetul Iona, care a fost trimis pentru peste 100.000 de oameni. Profetul a fost trimis ca o binecuvantare pentru intreaga umanitate. Pe calea educarii spirituale, se intampla la fel.
Unii au autorizare numai pentru invocatie. Altii, numai pentru rugaciunile asupra Profetului, iar altii, numai pentru invocarea Numelor lui Dumnezeu. Insa tariqa aceasta a fost trimisa de catre Allah ca o binecuvantare pentru intreaga omenire. Ea are o autorizare completa si generala pentru orice [gen de] invocatie: pentru Coran, pentru rugaciunea asupra Profetului, pentru Numele divine. Totul are girul aprobarii.
[In] aceasta tariqa, daca respectati fundamentele sale (Coran, Latif, Sadaqat, Itikaf, Shifa, Bukhari), diversele invocatii savarsite la timpul lor, pentru fiecare moment – exista o invocatie specifica.
In aceasta tariqa a lui Allah, invocatiile nu au un numar fix.
In respectul acestor fundamente, cu iubire fata de tarile noastre, cu iubire fata de comunitatea noastra de credinciosi, iata de ce trebuie sa va tineti cu dintii de tariqa aceasta. Iubiti aceasta tariqa; cel pe care Allah il iubeste, El il aduce in aceasta tariqa. Si toate binecuvantarile noastre si ale lui Allah se vor revarsa asupra sa.
Sidi Munir se afla printre voi. Aveti grija de el, ascultati de el, lucrati impreuna, mana in mana.
Evitati sa-i judecati pe altii si fiti atenti la uneltitori, care vor sa provoace necazuri si tulburari. Cautati refugiu la Allah pentru a respinge sugestiile demonice. Exista sugestii venite din interior, si sugestii venite din exterior. Faqirul trebuie sa vegheze la poarta inimii sale.
Secretul sta in maestru, iar tariqa face sa prinda viata pamantul arid. Datorita himmei si a Secretului, cei care sunt aici gasesc in tariqa ceea ce cauta. Allah il invie pe cel mort. Viata sa inseamna ajungerea sa la haqiqa, iar moartea sa inseamna nepasarea si uitarea lui Allah. Prin companionaj, inima se umple de lumina, si apoi murim, si apoi inviem din nou.
Aceasta tariqa este precum Arca lui Noe. Cel care se imbarca pe ea, este salvat. Totul, cu exceptia lui Allah, este obscuritate. Cel care i se alatura unui maestru spiritual autorizat, i se alatura, de fapt, lui Dumnezeu. Se afla la adapostul sau, nu este nimic de care sa-i fie teama. Inima lui isi gaseste pacea.”
„Sunt foarte multumit de voi. Aveti inimile calde si iluminate de invocatie. Acestea sunt roadele invocatiei si semnul reusitei. Perseverati in eforturile voastre. Continuati-le in aceeasi directie. Continuati sa invocati, uniti-va in disciplina si sinceritate, continuati in felul acesta si continuati pe calea aceasta.
Sunt multumit de toata lumea. Sunt cu toata lumea. Nu exista casta, nu exista rasism. Suntem, cu totii, egali. Nu-i urati pe evrei, nici pe crestini. Urati-va ego-ul (nafs), care se afla intre coastele voastre.
Daca nafs-ul vostru va da ascultare, intreaga lume va va da ascultare. In caz contrar, daca nafs-ul vostru se rascoala impotriva voastra, intreaga lume va fi impotriva voastra. Aceasta este esenta sufismului.
Cand faqirul il cunoaste pe Domnul sau, toate creaturile devin egale in ochii sai. Cel care-l cunoaste pe Allah, Il vede in fiecare creatura. Cel care nu-L vede pe Allah in fiecare creatura, inca nu a atins cunoasterea. Cel care face, inca, deosebiri intre oameni, nu a ajuns inca la cunoasterea lui Allah. Fiti uniti in viziunea voastra. Suntem, cu totii, egali in fata lui Allah. Respectati pe toata lumea si iubiti pe toata lumea. Insotiti-va cu nobilele calitati Muhammadiene.
In Coran sta scris: „Tu ai o fire preainaltata” (68,4). Cel caruia ii lipsesc aceste nobile calitati, chiar daca poate sa zboare prin aer sau sa faca minuni, daca nu este invaluit de nobilele calitati Muhammadiene, atunci este inca bolnav si ignorant.
Cel care doreste sa ajunga la cunoastere, trebuie sa venereze, sa aiba incredere, sa urmeze, sa-si orienteze inima si sa invoce. Totul va disparea din inima sa, cu exceptia iubirii pentru Allah. Numai armata luminii va mai ramane in inima sa. Cel care are inima pura o va vedea plina de Unitate si de inspiratii divine. Oriunde va veti afla, il veti vedea pe Allah, il veti vedea pe Profet (slaws).
Cel care nu-L vede pe Allah in ghidul sau spiritual, cel care nu-L vede pe Allah in fiecare creatura, nu detine cunoasterea. Toate aceste lucruri (cunoasterea) nu pot fi indeplinite fara companionajul cu un maestru spiritual. Cel care nu se afla in compania acestuia din urma, este incapabil sa se apropie, nu poate sa experimenteze nimic, nu cunoaste nimic. Aceasta cunoastere a lui Allah, aceasta prezenta a Profetului si a lui Allah in inima, nu se pot atinge decat prin companionaj. Chiar daca [persoana] repeta neincetat actele de adorare (ale cultului), Secretul (sirr) ramane in compania maestrului.
Allah a binecuvantat tara aceasta. Tariqa aceasta are o autorizare completa si generala. Allah trimite mesageri pentru un popor anume. Asa cum a facut cu Profetul Iona, care a fost trimis pentru peste 100.000 de oameni. Profetul a fost trimis ca o binecuvantare pentru intreaga umanitate. Pe calea educarii spirituale, se intampla la fel.
Unii au autorizare numai pentru invocatie. Altii, numai pentru rugaciunile asupra Profetului, iar altii, numai pentru invocarea Numelor lui Dumnezeu. Insa tariqa aceasta a fost trimisa de catre Allah ca o binecuvantare pentru intreaga omenire. Ea are o autorizare completa si generala pentru orice [gen de] invocatie: pentru Coran, pentru rugaciunea asupra Profetului, pentru Numele divine. Totul are girul aprobarii.
[In] aceasta tariqa, daca respectati fundamentele sale (Coran, Latif, Sadaqat, Itikaf, Shifa, Bukhari), diversele invocatii savarsite la timpul lor, pentru fiecare moment – exista o invocatie specifica.
In aceasta tariqa a lui Allah, invocatiile nu au un numar fix.
In respectul acestor fundamente, cu iubire fata de tarile noastre, cu iubire fata de comunitatea noastra de credinciosi, iata de ce trebuie sa va tineti cu dintii de tariqa aceasta. Iubiti aceasta tariqa; cel pe care Allah il iubeste, El il aduce in aceasta tariqa. Si toate binecuvantarile noastre si ale lui Allah se vor revarsa asupra sa.
Sidi Munir se afla printre voi. Aveti grija de el, ascultati de el, lucrati impreuna, mana in mana.
Evitati sa-i judecati pe altii si fiti atenti la uneltitori, care vor sa provoace necazuri si tulburari. Cautati refugiu la Allah pentru a respinge sugestiile demonice. Exista sugestii venite din interior, si sugestii venite din exterior. Faqirul trebuie sa vegheze la poarta inimii sale.
Secretul sta in maestru, iar tariqa face sa prinda viata pamantul arid. Datorita himmei si a Secretului, cei care sunt aici gasesc in tariqa ceea ce cauta. Allah il invie pe cel mort. Viata sa inseamna ajungerea sa la haqiqa, iar moartea sa inseamna nepasarea si uitarea lui Allah. Prin companionaj, inima se umple de lumina, si apoi murim, si apoi inviem din nou.
Aceasta tariqa este precum Arca lui Noe. Cel care se imbarca pe ea, este salvat. Totul, cu exceptia lui Allah, este obscuritate. Cel care i se alatura unui maestru spiritual autorizat, i se alatura, de fapt, lui Dumnezeu. Se afla la adapostul sau, nu este nimic de care sa-i fie teama. Inima lui isi gaseste pacea.”
Sidi Hamza - Cuvinte de înţelepciune
Fraternitatea spirituală
Fuqara sunt fraţi fiindcă se înfruptă din laptele [în sensul de "hrana spirituala"] aceluiaşi tată.
Iubirea
Coeziunea grupului, iubirea autentică a fraţilor între ei, uniunea inimilor în orientarea lor câtre Shaykh sunt lucruri importante.
Iubiţi-vă unii pe ceilalţi, fiţi uniţi.
Profeţii au venit şi ca să instaureze iubirea între oameni. Uniunea inimilor se desăvârşeşte prin idhn, conform versetului din Coran: El le-a unit inimile. Dacă ai fi dat totul pe pământ, tu nu le-ai fi putut uni inimile, însă Dumnezeu le-a unit. El este Puternic, Înţelept. (Cor 8, 63)
Când trăim într-o tovărăşie spirituală, într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie învesmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru este nesfârşită şi ea continuă să sporească neîncetat. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Iubirea aceasta învinge toate diferenţele culturale.
Iubirea este aceea care te face să înaintezi pe cale. Se relatează că un discipol care simţise o mare răcire interioară care îl împinsese să comită anumite abateri, se dusese la maestrul său, Sidi Muhammad al-Habri şi-i ceruse să reînnoiască pactul spiritual dintre ei. Maestrul îl chestionă asupra motivului acestei solicitări. Când discipolul îi mărturisi că acesta era răcirea sa interioară, maestrul îi răspunse: „Ia aminte, fiul meu: eu nu sunt dintre aceia care reînnoiesc pactul spiritual. Tu eşti discipolul meu, la fel ca şi ceilalţi. Dacă ţi s-a întâmplat să cunoşti o răcire interioară sau să comiţi abateri este suficient ca, prin contactul cu ceilalţi fraţi ai tăi, să regăseşti în tine însuţi un nou suflu şi o nouă energie. Cei care ar trebui, poate, să reînnoiască pactul, sunt aceia care nu mai au inclinaţie pentru acest gen de întâlniri, care nu încearcă să-şi întâlnească restul fraţilor. Dacă, la ei în sat, îl aud venind pe unul dintr-ai lor care rosteşte jalala, nu se grăbesc să vină în întâmpinarea sa. În ceea ce-i priveşte, intr-adevăr, răul care i-a cuprins este unul mare!”
Sprijinul şi generozitatea
(Cu referire la un frate care făcuse un drum cu maşina ca să meargă să ia un alt frate de la gară şi, după ce-l adusese, plecase din nou să ia un al doilea frate de la aeroport): „Aşa trebuie procedat, în felul acesta veţi avea de câştigat!”
Iubiţi-vă unii pe ceilalţi şi nu puneţi în evidenţă latura negativa a celuilalt. Dimpotrivă, consideraţi-vă unii pe ceilalţi perfecţi.
Nu trebuie să vă lăudaţi atunci când faceţi ceva pentru fraţii voştri (dăruindu-le din banii voştri, din timpul vostru etc.). Să vă lăudaţi cu aşa ceva este mai rău decât dacă nu aţi fi făcut nimic pentru ei, fiindcă a vă lăuda înseamnă a distruge toate binefacerile darului pe care l-aţi făcut.
Trebuie să daţi dovadă de adab faţă de fraţii voştri: politeţe, servire, răbdare. Faqirul trebuie să fie ca un covor de rugăciune pe care fraţii săi să poată îngenunchea, fără ca faqirul să spună nici măcar „vai!”. Fuqqara îşi datorează unii altora adab (politeţe) şi mahabba (iubire spirituală). Ei trebuie, prin urmare, nu numai să se protejeze reciproc, ci şi să se sfătuiască unii pe ceilalţi, să se într-ajute. Fuqqara trebuie să-şi glorifice fraţii aflaţi pe Cale, să-i aşeze înaintea a orice altceva. Această glorificare, acest respect neţărmurit este simbolizat prin formula de politeţe „Si” sau „Sidi” în cazul fraţilor, respectiv „La” sau „Lalla” în cazul surorilor. Fiecare faqir este bine să se abţină să-şi interpeleze fratele/sora doar cu prenumele, ori cu apelative de genul „Hei, tu!”; trebuie să le preceadă prenumele de Sidi/Lalla.
A fi conştient de propriile defecte, mai degrabă decât de acelea ale fraţilor/surorilor din tariqa
Nu trebuie să pui în evidenţă defectele fraţilor/surorilor, nu trebuie să le critici. În caz contrar, vei ajunge să-ţi uiţi propriile defecte. Calea este ca un mare spital, Şeicul fiind unicul medic. Cum ar putea un bolnav să-i reproşeze unui altuia faptul că nu se simte bine? Când vezi defectele altora, le uiţi pe ale tale. Glorificarea (ta'zim) este importantă. Acela care-şi glorifică Şeicul, îşi glorifică ulterior şi fraţii. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale (cf. povestirii despre Isus şi cadavrul câinelui). Treptat vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, iar această măreţie se va extinde deasupra tuturor lucrurilor. Dacă văd un defect în celălalt, acest lucru se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea. Nu trebuie lăsate să vă intre în inimă sugestiile negative la adresa fraţilor. Vegheaţi asupra inimii voastre, faceţi-o să fie curată şi imaculată ca o zawwiya.
Iubirea dintre fraţi are o deosebită importanţă. Nu vă criticaţi fraţii dacă remarcaţi la ei un comportament condamnabil, ci daţi dovadă de compasiune. Altfel, dacă emiteţi critici şi judecăţi de valoare, riscaţi să prejudiciaţi legătură spirituală (madad) discipol-Şeic. Trebuie, dimpotrivă, să-l glorificaţi pe celălalt. Nu ne este, oricum, de ajuns o viaţă întreagă ca să ne străduim să ne corectăm defectele; nu mai este cazul, aşadar, să ne concentrăm şi asupra defectelor celorlalţi.
Judecarea critică a altor fuqqara este o maladie a inimii, fie că se manifestă prin vorbe, fie numai în gând. Remediul ei este glorificarea (ta’zim).
Fraţii trebuie să fie atenţi să nu se judece între ei (mizan), fiindcă aceasta este o acţiune nefastă. Două categorii de fraţi nu se pot uni cu Dumnezeu: cei care se dezic de Şeicul lor şi cei care-şi judecă fraţii. Cei care se opresc asupra defectelor fraţilor lor, sfârşesc prin a le uita pe ale lor şi acest lucru impietează asupra parcursului lor spiritual. Dimpotrivă, aceia care nu-i judecă critic pe alţii sunt capabili să-şi evalueze propriile defecte şi, astfel, să progreseze pe Cale.
Judecăţile de valoare şi denigrarea
Judecăţile de valoare şi denigrarea afectează mahabba (iubirea spirituala) şi unitatea grupului. Încetaţi cu denigrările. Toată lumea este la fel, secretul spiritual (sirr) este al meu şi nimeni nu are nimic de transmis; totul trece prin mine, iar eu dăruiesc tuturor.
Nu trebuie să existe competiţie între voi, între diferite grupuri.
Fiecare dintre voi este responsabil de Cale. Nu se poate vorbi despre „muqaddim şi alti responsabili” pe de o parte, şi despre „restul celorlalţi” pe de altă parte. Calea priveşte pe fiecare dintre voi şi fiecare dintre voi este reprezentantul ei (de unde necesitatea implicării).
Toţi ne punem speranţa în milostivenia lui Dumnezeu, chiar şi eu, dar pentru aceasta trebuie lucrat. Eu nu mă aşez niciodată într-o inimă făţarnică.
Toţi discipolii trebuie glorificaţi şi respectaţi.
Nu există vreun maqam (staţiune spirituală) special(ă). Un faqir poate întreprinde o acţiune pozitivă însă, dacă, după aceea o urmează de o faptă negativă, este ca şi cum ar fi făcut doi paşi înapoi. Este cam ca un asin care s-ar învârti în cerc. Trebuie lucrat asupra propriei persoane, comportamentul trebuie stăpânit.
(Seyyid a spus toate acestea cu o voce blândă, abia auzită. Apoi s-a ridicat, iar vocea sa a devenit mai puternică, mai energică, tonul ramânând, însă, de o infinită blândeţe.)
„Secretul ştie unde se aşază: el coboară într-o inimă curată. - Es-Sir ka-ya‘raf fin yenzel: ka-yenzel fi l-qalb es-sâfî” (repetă el).
O inimă maculată nu poate fi locul în care secretul spiritual să vină să adaste, oricât de infimă ar fi pata.
Nu dezvăluiţi în public defectele fraţilor şi ale surorilor voastre, pentru a nu promova o imagine negativă a Căii. Ce mod ciudat de a mulţumi Caii, acela de a scoate în evidenţă defectele celorlalţi!
Evitarea disensiunilor
In tariqa nu ne interesează preocupările politice sau mondene. Această cale este Calea lui Dumnezeu. Feriţi-vă de ură şi de orice fel de disensiuni. Dumnezeu nu vizitează o inimă ranchiunoasă.
Nu vorbiţi despre politică între voi şi nici atunci când le vorbiţi altora despre Cale.
Conflictele existente între diferitele comunităţi etnice sau religioase sunt legate de trecut şi de istorie; noi nu trebuie să fim preocupaţi de acestea.
Feriţi-vă de oratorii iscusiţi, care ştiu multe lucruri şi care v-ar putea seduce cu discursurile lor; vă previn în legătură cu acest lucru.
Ignoraţi denigrările. Faqirul trebuie să se orienteze, să nu le dea nici o atenţie, să-şi astupe ochii şi urechile, să continue să lucreze cum ştie mai bine.
Calea nu este nicidecum o anarhie în care totul este permis. Dacă cineva îşi critică prea mult fraţii şi muqaddimul, sirr-ul îl va respinge. Nu ascultaţi de nimeni altcineva în afară de mine. Cei care seamănă zâzanie nu pot acţiona în felul acesta fără consecinţe. Sirrul supraveghează totul.
Eu sunt întotdeauna în spatele vostru. Nu ascultaţi niciodată de cei care seamănă discordie. Aceasta din urma distruge mahabba (iubirea spirituala) sau o împiedică să se consolideze, atunci când este puternică.
Nu desconsideraţi niciodată un frate în ochii celorlalţi fraţi. Cel care acţionează în felul acesta se va regăsi izolat. Străduiţi-vă, nu vă mulţumiţi doar să ascultaţi, puneţi lucrul acesta şi în practică.
Fuqara sunt fraţi fiindcă se înfruptă din laptele [în sensul de "hrana spirituala"] aceluiaşi tată.
Iubirea
Coeziunea grupului, iubirea autentică a fraţilor între ei, uniunea inimilor în orientarea lor câtre Shaykh sunt lucruri importante.
Iubiţi-vă unii pe ceilalţi, fiţi uniţi.
Profeţii au venit şi ca să instaureze iubirea între oameni. Uniunea inimilor se desăvârşeşte prin idhn, conform versetului din Coran: El le-a unit inimile. Dacă ai fi dat totul pe pământ, tu nu le-ai fi putut uni inimile, însă Dumnezeu le-a unit. El este Puternic, Înţelept. (Cor 8, 63)
Când trăim într-o tovărăşie spirituală, într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie învesmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru este nesfârşită şi ea continuă să sporească neîncetat. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Iubirea aceasta învinge toate diferenţele culturale.
Iubirea este aceea care te face să înaintezi pe cale. Se relatează că un discipol care simţise o mare răcire interioară care îl împinsese să comită anumite abateri, se dusese la maestrul său, Sidi Muhammad al-Habri şi-i ceruse să reînnoiască pactul spiritual dintre ei. Maestrul îl chestionă asupra motivului acestei solicitări. Când discipolul îi mărturisi că acesta era răcirea sa interioară, maestrul îi răspunse: „Ia aminte, fiul meu: eu nu sunt dintre aceia care reînnoiesc pactul spiritual. Tu eşti discipolul meu, la fel ca şi ceilalţi. Dacă ţi s-a întâmplat să cunoşti o răcire interioară sau să comiţi abateri este suficient ca, prin contactul cu ceilalţi fraţi ai tăi, să regăseşti în tine însuţi un nou suflu şi o nouă energie. Cei care ar trebui, poate, să reînnoiască pactul, sunt aceia care nu mai au inclinaţie pentru acest gen de întâlniri, care nu încearcă să-şi întâlnească restul fraţilor. Dacă, la ei în sat, îl aud venind pe unul dintr-ai lor care rosteşte jalala, nu se grăbesc să vină în întâmpinarea sa. În ceea ce-i priveşte, intr-adevăr, răul care i-a cuprins este unul mare!”
Sprijinul şi generozitatea
(Cu referire la un frate care făcuse un drum cu maşina ca să meargă să ia un alt frate de la gară şi, după ce-l adusese, plecase din nou să ia un al doilea frate de la aeroport): „Aşa trebuie procedat, în felul acesta veţi avea de câştigat!”
Iubiţi-vă unii pe ceilalţi şi nu puneţi în evidenţă latura negativa a celuilalt. Dimpotrivă, consideraţi-vă unii pe ceilalţi perfecţi.
Nu trebuie să vă lăudaţi atunci când faceţi ceva pentru fraţii voştri (dăruindu-le din banii voştri, din timpul vostru etc.). Să vă lăudaţi cu aşa ceva este mai rău decât dacă nu aţi fi făcut nimic pentru ei, fiindcă a vă lăuda înseamnă a distruge toate binefacerile darului pe care l-aţi făcut.
Trebuie să daţi dovadă de adab faţă de fraţii voştri: politeţe, servire, răbdare. Faqirul trebuie să fie ca un covor de rugăciune pe care fraţii săi să poată îngenunchea, fără ca faqirul să spună nici măcar „vai!”. Fuqqara îşi datorează unii altora adab (politeţe) şi mahabba (iubire spirituală). Ei trebuie, prin urmare, nu numai să se protejeze reciproc, ci şi să se sfătuiască unii pe ceilalţi, să se într-ajute. Fuqqara trebuie să-şi glorifice fraţii aflaţi pe Cale, să-i aşeze înaintea a orice altceva. Această glorificare, acest respect neţărmurit este simbolizat prin formula de politeţe „Si” sau „Sidi” în cazul fraţilor, respectiv „La” sau „Lalla” în cazul surorilor. Fiecare faqir este bine să se abţină să-şi interpeleze fratele/sora doar cu prenumele, ori cu apelative de genul „Hei, tu!”; trebuie să le preceadă prenumele de Sidi/Lalla.
A fi conştient de propriile defecte, mai degrabă decât de acelea ale fraţilor/surorilor din tariqa
Nu trebuie să pui în evidenţă defectele fraţilor/surorilor, nu trebuie să le critici. În caz contrar, vei ajunge să-ţi uiţi propriile defecte. Calea este ca un mare spital, Şeicul fiind unicul medic. Cum ar putea un bolnav să-i reproşeze unui altuia faptul că nu se simte bine? Când vezi defectele altora, le uiţi pe ale tale. Glorificarea (ta'zim) este importantă. Acela care-şi glorifică Şeicul, îşi glorifică ulterior şi fraţii. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale (cf. povestirii despre Isus şi cadavrul câinelui). Treptat vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, iar această măreţie se va extinde deasupra tuturor lucrurilor. Dacă văd un defect în celălalt, acest lucru se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea. Nu trebuie lăsate să vă intre în inimă sugestiile negative la adresa fraţilor. Vegheaţi asupra inimii voastre, faceţi-o să fie curată şi imaculată ca o zawwiya.
Iubirea dintre fraţi are o deosebită importanţă. Nu vă criticaţi fraţii dacă remarcaţi la ei un comportament condamnabil, ci daţi dovadă de compasiune. Altfel, dacă emiteţi critici şi judecăţi de valoare, riscaţi să prejudiciaţi legătură spirituală (madad) discipol-Şeic. Trebuie, dimpotrivă, să-l glorificaţi pe celălalt. Nu ne este, oricum, de ajuns o viaţă întreagă ca să ne străduim să ne corectăm defectele; nu mai este cazul, aşadar, să ne concentrăm şi asupra defectelor celorlalţi.
Judecarea critică a altor fuqqara este o maladie a inimii, fie că se manifestă prin vorbe, fie numai în gând. Remediul ei este glorificarea (ta’zim).
Fraţii trebuie să fie atenţi să nu se judece între ei (mizan), fiindcă aceasta este o acţiune nefastă. Două categorii de fraţi nu se pot uni cu Dumnezeu: cei care se dezic de Şeicul lor şi cei care-şi judecă fraţii. Cei care se opresc asupra defectelor fraţilor lor, sfârşesc prin a le uita pe ale lor şi acest lucru impietează asupra parcursului lor spiritual. Dimpotrivă, aceia care nu-i judecă critic pe alţii sunt capabili să-şi evalueze propriile defecte şi, astfel, să progreseze pe Cale.
Judecăţile de valoare şi denigrarea
Judecăţile de valoare şi denigrarea afectează mahabba (iubirea spirituala) şi unitatea grupului. Încetaţi cu denigrările. Toată lumea este la fel, secretul spiritual (sirr) este al meu şi nimeni nu are nimic de transmis; totul trece prin mine, iar eu dăruiesc tuturor.
Nu trebuie să existe competiţie între voi, între diferite grupuri.
Fiecare dintre voi este responsabil de Cale. Nu se poate vorbi despre „muqaddim şi alti responsabili” pe de o parte, şi despre „restul celorlalţi” pe de altă parte. Calea priveşte pe fiecare dintre voi şi fiecare dintre voi este reprezentantul ei (de unde necesitatea implicării).
Toţi ne punem speranţa în milostivenia lui Dumnezeu, chiar şi eu, dar pentru aceasta trebuie lucrat. Eu nu mă aşez niciodată într-o inimă făţarnică.
Toţi discipolii trebuie glorificaţi şi respectaţi.
Nu există vreun maqam (staţiune spirituală) special(ă). Un faqir poate întreprinde o acţiune pozitivă însă, dacă, după aceea o urmează de o faptă negativă, este ca şi cum ar fi făcut doi paşi înapoi. Este cam ca un asin care s-ar învârti în cerc. Trebuie lucrat asupra propriei persoane, comportamentul trebuie stăpânit.
(Seyyid a spus toate acestea cu o voce blândă, abia auzită. Apoi s-a ridicat, iar vocea sa a devenit mai puternică, mai energică, tonul ramânând, însă, de o infinită blândeţe.)
„Secretul ştie unde se aşază: el coboară într-o inimă curată. - Es-Sir ka-ya‘raf fin yenzel: ka-yenzel fi l-qalb es-sâfî” (repetă el).
O inimă maculată nu poate fi locul în care secretul spiritual să vină să adaste, oricât de infimă ar fi pata.
Nu dezvăluiţi în public defectele fraţilor şi ale surorilor voastre, pentru a nu promova o imagine negativă a Căii. Ce mod ciudat de a mulţumi Caii, acela de a scoate în evidenţă defectele celorlalţi!
Evitarea disensiunilor
In tariqa nu ne interesează preocupările politice sau mondene. Această cale este Calea lui Dumnezeu. Feriţi-vă de ură şi de orice fel de disensiuni. Dumnezeu nu vizitează o inimă ranchiunoasă.
Nu vorbiţi despre politică între voi şi nici atunci când le vorbiţi altora despre Cale.
Conflictele existente între diferitele comunităţi etnice sau religioase sunt legate de trecut şi de istorie; noi nu trebuie să fim preocupaţi de acestea.
Feriţi-vă de oratorii iscusiţi, care ştiu multe lucruri şi care v-ar putea seduce cu discursurile lor; vă previn în legătură cu acest lucru.
Ignoraţi denigrările. Faqirul trebuie să se orienteze, să nu le dea nici o atenţie, să-şi astupe ochii şi urechile, să continue să lucreze cum ştie mai bine.
Calea nu este nicidecum o anarhie în care totul este permis. Dacă cineva îşi critică prea mult fraţii şi muqaddimul, sirr-ul îl va respinge. Nu ascultaţi de nimeni altcineva în afară de mine. Cei care seamănă zâzanie nu pot acţiona în felul acesta fără consecinţe. Sirrul supraveghează totul.
Eu sunt întotdeauna în spatele vostru. Nu ascultaţi niciodată de cei care seamănă discordie. Aceasta din urma distruge mahabba (iubirea spirituala) sau o împiedică să se consolideze, atunci când este puternică.
Nu desconsideraţi niciodată un frate în ochii celorlalţi fraţi. Cel care acţionează în felul acesta se va regăsi izolat. Străduiţi-vă, nu vă mulţumiţi doar să ascultaţi, puneţi lucrul acesta şi în practică.
Sidi Hamza despre dhikr
„Eu sunt cu voi în permanenţă. Ştiu tot ce faceţi şi cum sunteţi. Nu are importanţă dacă vă aflaţi în faţa mea sau la mii de kilometri depărtare. Învăţătura mea nu se transmite prin cuvinte meşteşugite, fraze frumoase, ci prin dhikr. Vă recomand să faceţi mult dhikr. Calea noastră este o cale a orientării. Învăţătura mea se mai transmite şi printr-o privire sau o glumă. Tot ce spun sau fac înseamnă învăţătură. Cei care cred că nu spun nimic, nu înţeleg câtuşi de puţin Calea. Profetul (slaws) şi sfinţii nu citiseră multe cărţi; cunoaşterea le venea de-a dreptul din inimă. Este la fel de important să aveţi o practică regulată şi consecventă. Dhikr-ul şi companionajul unui maestru (suhba) sunt esenţiale.”
„Calea poate fi comparată cu un tren tras de o locomotivă foarte puternică. Eu sunt locomotiva aceasta şi important este să vă aflaţi în tren (nu contează dacă în vagonul din faţă sau în cel din urmă). Important este să vă ţineţi bine de vagoane, să staţi strâns unii lângă alţii; altfel, vagonul riscă să se desprindă de locomotivă şi să se răstoarne, mai ales dacă suflă vreo rafală puternică de vânt.”
„Este o şansă şi o binecuvântare extraordinară, aceea de a putea urma învăţătura unui maestru viu. Aşa că lucraţi şi fiţi conştienţi de faptul că nu aveţi timp de pierdut.”
„Cel care este fericit în lumea aceasta este acela orientat spre Dumnezeu şi care îl invocă pe Dumnezeu. Dhakir-ul (invocatorul) este fericit fiindcă tot ce i se întâmplă este poruncit de Dumnezeu. Tot ce face, face în numele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu face decât binele.”
„Toţi oamenii sunt sclavi a ceva, mai puţin aceia liberi în interior. Invocaţi-L pe Dumnezeu pentru a deveni liberi.”
„Cu ajutorul dhikr-ului, veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune.”
„Ca discipol, eram uneori cuprins de o stare de tulburare interioară şi mă întrebam cum să fac să-i vorbesc despre asta lui Sidi Abu Madyan, fiindcă nu ştiam cum să-l abordez. Atunci, acesta mă chema la el şi-mi spunea:
- Şi eu sunt exact ca tine.
Eu îi răspundeam:
- Dar asta e imposibil! (în sensul că el era Shaykhul, iar eu, doar un biet discipol).
- Nu-i aşa, îmi răspundea el. Şi mie mi se-ntâmplă să am sufletul tulburat, dar în acest caz totul se linişteşte odată cu efectuarea dhikr-ului; totul se uşurează prin dhikr.
Insista mult asupra dhikr-ului.”
„Trebuie să faceţi mult dhikr. Nu trebuie să vă mulţumiţi doar cu retragerile spirituale (i’tikaf) şi cu taqwia, considerând că dhikr-ul se rezumă la ele. În plus faţă de acestea, faqirul trebuie să repete «la ilaha ila Allah» şi să săvârşească rugăciunea asupra Profetului (slaws) aşa cum le are în wird. Nu trebuie să lase mătăniile (subha) din mână. Iar dacă este ocupat, trebuie să invoce cu limba. Când merge la culcare şi-şi aşază capul pe pernă [Seyyid îşi aşază şi el capul pe pernă], faqirul trebuie să invoce «la ilaha ila Allah» până adoarme, ca să doarmă într-o stare de vigilenţă [faţă de Dumnezeu], şi nu de uitare.”
„Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure trăgând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.”
„Invocaţi, respectaţi shari’ah, frecventaţi reuniunile; atunci, inima voastră nu se va putea răci.”
„Este mai uşor de făcut mult dhikr, decât puţin dhikr: cel care face mult dhikr beneficiază de o energie care-l antrenează şi îi uşurează lucrurile. Cel care face puţin dhikr, este atras mai uşor de tentaţiile lumii exterioare.”
„Nu există încercări pe Calea aceasta; încercarea este înlocuită de invocaţie.”
„Sufismul este strâns legat de practică. Altfel, n-ar mai fi nici măcar un sufism teoretic.”
„Când trăia Sidi Madyan, mi se întâmpla să-mi părăsesc tovarăşii ca să mă duc să invoc. Sidi Abbas îmi adresă observaţia că nu se cuvenea să mă sustrag în felul acela, deoarece companionajul fraţilor reprezenta o binecuvântare. Îi prezentă faptele şi lui Sidi Abu Madyan, care-mi dădu dreptate, explicând că servirea fraţilor avea, fără îndoială, importanţa ei, dar că tot secretul stătea în dhikr şi că, indiferent de împrejurare, trebuia rezervat un anumit timp pentru acesta.”
„Mergeţi la toate reuniunile, cu excepţia ivirii vreunui caz de forţă majoră; adevăratul faqir este cel care se duce la toare reuniunile.”
„Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Cel care-şi face dhikr-ul personal fără să participe la reuniuni, sau invers, este ca un şchiop: ceva îi lipseşte. Dimpotrivă, cel care este constant în practica sa, nu poate resimţi niciun fel de ură sau de resentiment faţă de vreun frate de-al său.”
„Faceţi cât mai mult dhikr taqwia pentru a dobândi o mare putere, în scopul de a le comunica şi altora.”
„Wazifa este ca un duş ce curăţă impurităţile inimii (gânduri urâte, etc.) De altfel, te simţi întotdeauna bine după o wazifa.”
„Latif-ul este o terapie pentru trup şi inimă. Atenţie, însă, trebuie practicat cu regularitate. Faqirul care practică latif-ul cu intermitenţă nu va beneficia de virtuţile sale terapeutice.”
„Shaykh-ul poate să transmită lumina tot timpul, dar mai trebuie şi ca discipolul să aibă tot ce-i trebuie ca să o primească. Este ca în cazul unui generator de electricitate: pentru a primi încărcătura electrică, trebuie pusă la punct o întreagă instalaţie adecvată scopului şi, în plus, mai trebuie plătite şi taxele. Numai în felul acesta se poate beneficia de electricitate sau de lumină. Taxele sunt, în schimb, sarcinile ce-i revin discipolului vizavi de Cale: dăruire de sine, dhikr, aplicarea directivelor (imtithal). Dacă nu sunt achitate taxele acestea, se poate ca electricitatea să ne fie retrasă, chiar şi după ce am început să beneficiem de aceasta. Celui care s-a obişnuit cu lumina îi este extrem de dificil să se lipsească de ea. Când Profetul (slaws) a avut o perioadă de întrerupere a revelaţiei, i-a fost foarte greu: se gândise să se urce pe crestele munţilor şi să se arunce în gol. Toate acestea pentru că nu era în stare, fără să fie cuprins de o profundă descurajare, să se despartă de gustul intens pe care-l conţinea revelaţia. Pentru Profet (slaws), întreruperea revelaţiei nu constituia o pedeapsă: rolul ei era acela de a-l pregăti să primească încă mult mai mult. Era o educaţie divină.”
„Calea poate fi comparată cu un tren tras de o locomotivă foarte puternică. Eu sunt locomotiva aceasta şi important este să vă aflaţi în tren (nu contează dacă în vagonul din faţă sau în cel din urmă). Important este să vă ţineţi bine de vagoane, să staţi strâns unii lângă alţii; altfel, vagonul riscă să se desprindă de locomotivă şi să se răstoarne, mai ales dacă suflă vreo rafală puternică de vânt.”
„Este o şansă şi o binecuvântare extraordinară, aceea de a putea urma învăţătura unui maestru viu. Aşa că lucraţi şi fiţi conştienţi de faptul că nu aveţi timp de pierdut.”
„Cel care este fericit în lumea aceasta este acela orientat spre Dumnezeu şi care îl invocă pe Dumnezeu. Dhakir-ul (invocatorul) este fericit fiindcă tot ce i se întâmplă este poruncit de Dumnezeu. Tot ce face, face în numele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu face decât binele.”
„Toţi oamenii sunt sclavi a ceva, mai puţin aceia liberi în interior. Invocaţi-L pe Dumnezeu pentru a deveni liberi.”
„Cu ajutorul dhikr-ului, veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune.”
„Ca discipol, eram uneori cuprins de o stare de tulburare interioară şi mă întrebam cum să fac să-i vorbesc despre asta lui Sidi Abu Madyan, fiindcă nu ştiam cum să-l abordez. Atunci, acesta mă chema la el şi-mi spunea:
- Şi eu sunt exact ca tine.
Eu îi răspundeam:
- Dar asta e imposibil! (în sensul că el era Shaykhul, iar eu, doar un biet discipol).
- Nu-i aşa, îmi răspundea el. Şi mie mi se-ntâmplă să am sufletul tulburat, dar în acest caz totul se linişteşte odată cu efectuarea dhikr-ului; totul se uşurează prin dhikr.
Insista mult asupra dhikr-ului.”
„Trebuie să faceţi mult dhikr. Nu trebuie să vă mulţumiţi doar cu retragerile spirituale (i’tikaf) şi cu taqwia, considerând că dhikr-ul se rezumă la ele. În plus faţă de acestea, faqirul trebuie să repete «la ilaha ila Allah» şi să săvârşească rugăciunea asupra Profetului (slaws) aşa cum le are în wird. Nu trebuie să lase mătăniile (subha) din mână. Iar dacă este ocupat, trebuie să invoce cu limba. Când merge la culcare şi-şi aşază capul pe pernă [Seyyid îşi aşază şi el capul pe pernă], faqirul trebuie să invoce «la ilaha ila Allah» până adoarme, ca să doarmă într-o stare de vigilenţă [faţă de Dumnezeu], şi nu de uitare.”
„Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure trăgând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.”
„Invocaţi, respectaţi shari’ah, frecventaţi reuniunile; atunci, inima voastră nu se va putea răci.”
„Este mai uşor de făcut mult dhikr, decât puţin dhikr: cel care face mult dhikr beneficiază de o energie care-l antrenează şi îi uşurează lucrurile. Cel care face puţin dhikr, este atras mai uşor de tentaţiile lumii exterioare.”
„Nu există încercări pe Calea aceasta; încercarea este înlocuită de invocaţie.”
„Sufismul este strâns legat de practică. Altfel, n-ar mai fi nici măcar un sufism teoretic.”
„Când trăia Sidi Madyan, mi se întâmpla să-mi părăsesc tovarăşii ca să mă duc să invoc. Sidi Abbas îmi adresă observaţia că nu se cuvenea să mă sustrag în felul acela, deoarece companionajul fraţilor reprezenta o binecuvântare. Îi prezentă faptele şi lui Sidi Abu Madyan, care-mi dădu dreptate, explicând că servirea fraţilor avea, fără îndoială, importanţa ei, dar că tot secretul stătea în dhikr şi că, indiferent de împrejurare, trebuia rezervat un anumit timp pentru acesta.”
„Mergeţi la toate reuniunile, cu excepţia ivirii vreunui caz de forţă majoră; adevăratul faqir este cel care se duce la toare reuniunile.”
„Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Cel care-şi face dhikr-ul personal fără să participe la reuniuni, sau invers, este ca un şchiop: ceva îi lipseşte. Dimpotrivă, cel care este constant în practica sa, nu poate resimţi niciun fel de ură sau de resentiment faţă de vreun frate de-al său.”
„Faceţi cât mai mult dhikr taqwia pentru a dobândi o mare putere, în scopul de a le comunica şi altora.”
„Wazifa este ca un duş ce curăţă impurităţile inimii (gânduri urâte, etc.) De altfel, te simţi întotdeauna bine după o wazifa.”
„Latif-ul este o terapie pentru trup şi inimă. Atenţie, însă, trebuie practicat cu regularitate. Faqirul care practică latif-ul cu intermitenţă nu va beneficia de virtuţile sale terapeutice.”
„Shaykh-ul poate să transmită lumina tot timpul, dar mai trebuie şi ca discipolul să aibă tot ce-i trebuie ca să o primească. Este ca în cazul unui generator de electricitate: pentru a primi încărcătura electrică, trebuie pusă la punct o întreagă instalaţie adecvată scopului şi, în plus, mai trebuie plătite şi taxele. Numai în felul acesta se poate beneficia de electricitate sau de lumină. Taxele sunt, în schimb, sarcinile ce-i revin discipolului vizavi de Cale: dăruire de sine, dhikr, aplicarea directivelor (imtithal). Dacă nu sunt achitate taxele acestea, se poate ca electricitatea să ne fie retrasă, chiar şi după ce am început să beneficiem de aceasta. Celui care s-a obişnuit cu lumina îi este extrem de dificil să se lipsească de ea. Când Profetul (slaws) a avut o perioadă de întrerupere a revelaţiei, i-a fost foarte greu: se gândise să se urce pe crestele munţilor şi să se arunce în gol. Toate acestea pentru că nu era în stare, fără să fie cuprins de o profundă descurajare, să se despartă de gustul intens pe care-l conţinea revelaţia. Pentru Profet (slaws), întreruperea revelaţiei nu constituia o pedeapsă: rolul ei era acela de a-l pregăti să primească încă mult mai mult. Era o educaţie divină.”
Sidi Hamza descrie sufismul
• Nivelul Excelenţei, este atunci când tu îl adori pe Dumnezeu ca şi cum l-ai vedea, iar dacă tu nu-L vezi, El te vede. Este un stâlp printre stâlpii Islamului. Individul nu poate să acceadă acolo şi să-l guste decât graţie cunoscătorilor acestei arte.
• Nu poţi ieşi şi intra în nivelul excelenţei dacă nu eşti alături de oamenii care-l deţin. Dacă nu-ţi dai sufletul şi inima, orientându-te spre Domnul Dumnezeu, avansând spre ei şi primind educaţia lor, nu poţi gusta din acest nivel.
• Sufismul este o experienţă care necesită negarea sinelui. Omul trebuie să se ascundă în tranşee, să ia armele şi să tragă cu gloanţe ca să-şi atingă scopul. Dar dacă tu nu faci decât să vorbeşti [fără să experimentezi] despre ştiinţă, aceasta nu va fi [pentru tine] decât o cunoaştere dobândită pe care o găseşti la toţi savanţii [teoreticieni].
• Inima novicelui este ca o cameră întunecată. Primul lucru care trebuie făcut, înainte de a face ordine în această cameră, este să faci lumină. Odată ce inima iradiază, odată ce a putut “gusta” din această înfrumuseţare, este predispusă pentru cea de-a doua etapă, cea a golirii!
• Dacă Omul nu va intra în ocean şi nu se va scufunda până în adâncimile lui, nu va şti ce ascunde fundul lui. Este normal ca cel care nu recunoaşte Sufismul să spună că nu există. Oamenii care au intrat în ocean şi ştiu ce conţine, aceia îl recunosc.
• Dar eu spun că Sufismul este întotdeauna acelaşi. El este azi aşa cum a fost altădată. Acolo unde sufitul îl aducea pe discipolul său, la “marele suk” care este Adunarea lui Dumnezeu şi a Profetului Său, îl aduce şi azi. Acolo unde te-a dus primul, te duce şi cel de-al doilea.
• Altădată, o anumită categorie de sufiţi nu era în starea în care suntem noi astăzi. Sufitul era cunoscut pentru faptul că locuieşte în grote, că mănâncă iarbă ca iepurii. Se îmbrăca în haine cârpite şi-şi petrecea noaptea în peşteri. Mergea de ici colo... Şi muncile deplorabile şi dificile erau pentru el. Dar astăzi situaţia s-a schimbat. Sufiţii secolelor V şi VI s-au dus. În vremurile acelea aşa era, dar noi în epoca noastră...
Pe când trăia Sidi Abu Mediene, nu erau saltele. Era o casă în munţi. Ne aşezam pe rogojini. Oamenii nu stăteau confortabil. Rogojinile erau găurite şi nu existau perne. Lumea folosea o piatră sau papucii drept pernă.
Se mânca tchicha (fiertură de orz) şi asta fără comentarii. Mâncai ce găseai şi dacă nu găseai nimic, nu aveai a te plânge căci scopul tău era Dumnezeu.
Azi, nu! Faqirul, dacă nu găseşte saltea şi cuvertură la 300 sau 400 de dirhami, carne, mâncare bună şi alte alea, pleacă şi nu-l mai găseşti. Îţi spune: “O Sidi, nu sunt capabil să suport Calea asta.”
Trebuie să ne adaptăm la epoca asta. Şi în plus, sufismul şi Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se practică doar în haine cârpite. Nu doar exilându-te într-o grotă îl vei cunoaşte pe Dumnezeu.
Faqirul trebuie să aparţină timpului său, nu se poate izola de lume ca un ermit. Nu numai că trebuie să fie din timpul său, ci chiar în avans faţă de el, să anticipeze lucrurile.
Scopul acestei conversaţii spirituale, este ca faqirul să asculte, să devină conştient şi să fie la curent. Să cunoască diferenţa dintre Sufismul dinainte şi Sufismul de azi şi să înveţe să cunoască ceea ce este adevărul Sufismului, adevărul Cunoaşterii divine şi căile care conduc spre Dumnezeu.
Toate lucrurile despre care vă vorbesc sunt în scop educativ. În ceea ce priveşte ştiinţa, toţi sunteţi nişte savanţi. Nu suntem limitaţi la actele obligatorii ale rugăciunii, ale zakatului, ale postului şi ale pelerinajului. Acestea sunt lucruri cunoscute. Dar ştiinţa despre care vi se vorbeşte aici, nu este cunoscută şi nu este accesibilă prin studiu. Persoana o prinde de la inimă la inimă. Şi din inimă ţâşneşte lumina originară.
• Eram trei, Sidi Abu Mediene, Sidi Al Hadj Al Abbâs şi cu mine. Sidi Abu Mediene întrebă: “Sidi Al Abbâs, ai maşină sau nu?” În momentul acela, Sidi Hamza ni se adresează spunându-ne: “Ascultaţi şi meditaţi.” Deci îi spune: “Ai maşină sau nu?”, acela fiind printre cei mai bogaţi.
Sidi Al Abbâs îi răspunse: “O, Sidi, n-am.”
Sidi Abu Mediene îi spuse: “N-ai cu ce să-ţi cumperi?”
El îi răspunse: “Aş putea să-mi cumpăr chiar şi zece.”
Sidi Abu Mediene ştia, dar îl întreba pentru că scopul lui era să-l ridice [spiritual]. Îl întrebă: “Şi de ce, atunci?”
Acesta îi răspunse: “Noi urmăm calea Domnului Dumnezeu, Sidi rabbi, calea strămoşilor noştri, care era o cale a umilinţei.”
Sidi Abu Mediene îi spuse atunci: “Deci asta era, Sidi Al-Abbâs? Asta nu ţine de Cunoaşterea divină şi nu e corect.”
Şi mai zise: “Ascultă: îmbracă-te bine cu veşminte scumpe şi cumpără-ţi o maşină, sau chiar un avion. Locuieşte confortabil şi construieşte-ţi bine casa. Instalează-te în cer dacă poţi şi fă ce vrei. Ceea ce este licit e licit, şi ilicitul e ilicit. Noi, care-L căutăm pe Dumnezeu şi-L invocăm pe Dumnezeu, totul ne şade bine. Dimpotrivă, imprudenţilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu, orice ar face nu li se potriveşte. Aceasta este doctrina mea, şi nu cer Omului să se îmbrace cu haine cârpite şi să locuiască într-o grotă ca să-L cunoască pe Dumnezeu.”
Mai adăugă: “Sau să postească tot timpul, sau să mănânce pâine de orz sau pâine amară pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu.”
Îi mai spuse: “Asta este o cunoaştere defectuoasă şi nu este o cunoaştere [autentică]. Cel care ajunge la Dumnezeu, Îl cunoaşte în Maiestatea (al-jalâl) şi Frumuseţea (al-jamâl) Sa. Îl percepe în toate lucrurile.”
Sidi Hamza urmă: “Dar dacă noi începem să facem aceste lucruri [să îmbrăcăm haine cârpite şi să locuim în peşteri], Îl restrângem pe Dumnezeu, şi aceasta nu este cunoaşterea.”
• Doctrina noastră de azi este aceasta, indiferent dacă cineva îşi bate joc de voi spunând că voi faceţi cutare, sau faceţi cutare. Oamenii aceştia nu cunosc sufismul. Ei nu cunosc nimic şi mint. Fiecare epocă are ceea ce i se potriveşte!
• Invocaţi-L pe Dumnezeu, munciţi şi faceţi ceea ce toată lumea face în societate. Patriotismul este pentru toţi şi ţara este a tuturor. Trebuie să fim respectuoşi faţă de datoriile şi interdicţiile care împodobesc caracterele muhamadiene.
• Dintre numeroasele definiţii care au fost date sufismului până în prezent, sufismul este “thabat” (înrădăcinare, consecvenţă).
• Sidi Abu Mediene spunea că multe lucruri fuseseră spuse şi scrise despre sufism. Pentru el, sufismul era răbdare şi înrădăcinare.
El mai spunea că perseverând în practica dhikr-ului, discipolul obţine totul în această lume şi în cealaltă.
Mai spunea şi că shari’ah este uşa care dă spre haqiqa.
• Nu poţi ieşi şi intra în nivelul excelenţei dacă nu eşti alături de oamenii care-l deţin. Dacă nu-ţi dai sufletul şi inima, orientându-te spre Domnul Dumnezeu, avansând spre ei şi primind educaţia lor, nu poţi gusta din acest nivel.
• Sufismul este o experienţă care necesită negarea sinelui. Omul trebuie să se ascundă în tranşee, să ia armele şi să tragă cu gloanţe ca să-şi atingă scopul. Dar dacă tu nu faci decât să vorbeşti [fără să experimentezi] despre ştiinţă, aceasta nu va fi [pentru tine] decât o cunoaştere dobândită pe care o găseşti la toţi savanţii [teoreticieni].
• Inima novicelui este ca o cameră întunecată. Primul lucru care trebuie făcut, înainte de a face ordine în această cameră, este să faci lumină. Odată ce inima iradiază, odată ce a putut “gusta” din această înfrumuseţare, este predispusă pentru cea de-a doua etapă, cea a golirii!
• Dacă Omul nu va intra în ocean şi nu se va scufunda până în adâncimile lui, nu va şti ce ascunde fundul lui. Este normal ca cel care nu recunoaşte Sufismul să spună că nu există. Oamenii care au intrat în ocean şi ştiu ce conţine, aceia îl recunosc.
• Dar eu spun că Sufismul este întotdeauna acelaşi. El este azi aşa cum a fost altădată. Acolo unde sufitul îl aducea pe discipolul său, la “marele suk” care este Adunarea lui Dumnezeu şi a Profetului Său, îl aduce şi azi. Acolo unde te-a dus primul, te duce şi cel de-al doilea.
• Altădată, o anumită categorie de sufiţi nu era în starea în care suntem noi astăzi. Sufitul era cunoscut pentru faptul că locuieşte în grote, că mănâncă iarbă ca iepurii. Se îmbrăca în haine cârpite şi-şi petrecea noaptea în peşteri. Mergea de ici colo... Şi muncile deplorabile şi dificile erau pentru el. Dar astăzi situaţia s-a schimbat. Sufiţii secolelor V şi VI s-au dus. În vremurile acelea aşa era, dar noi în epoca noastră...
Pe când trăia Sidi Abu Mediene, nu erau saltele. Era o casă în munţi. Ne aşezam pe rogojini. Oamenii nu stăteau confortabil. Rogojinile erau găurite şi nu existau perne. Lumea folosea o piatră sau papucii drept pernă.
Se mânca tchicha (fiertură de orz) şi asta fără comentarii. Mâncai ce găseai şi dacă nu găseai nimic, nu aveai a te plânge căci scopul tău era Dumnezeu.
Azi, nu! Faqirul, dacă nu găseşte saltea şi cuvertură la 300 sau 400 de dirhami, carne, mâncare bună şi alte alea, pleacă şi nu-l mai găseşti. Îţi spune: “O Sidi, nu sunt capabil să suport Calea asta.”
Trebuie să ne adaptăm la epoca asta. Şi în plus, sufismul şi Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se practică doar în haine cârpite. Nu doar exilându-te într-o grotă îl vei cunoaşte pe Dumnezeu.
Faqirul trebuie să aparţină timpului său, nu se poate izola de lume ca un ermit. Nu numai că trebuie să fie din timpul său, ci chiar în avans faţă de el, să anticipeze lucrurile.
Scopul acestei conversaţii spirituale, este ca faqirul să asculte, să devină conştient şi să fie la curent. Să cunoască diferenţa dintre Sufismul dinainte şi Sufismul de azi şi să înveţe să cunoască ceea ce este adevărul Sufismului, adevărul Cunoaşterii divine şi căile care conduc spre Dumnezeu.
Toate lucrurile despre care vă vorbesc sunt în scop educativ. În ceea ce priveşte ştiinţa, toţi sunteţi nişte savanţi. Nu suntem limitaţi la actele obligatorii ale rugăciunii, ale zakatului, ale postului şi ale pelerinajului. Acestea sunt lucruri cunoscute. Dar ştiinţa despre care vi se vorbeşte aici, nu este cunoscută şi nu este accesibilă prin studiu. Persoana o prinde de la inimă la inimă. Şi din inimă ţâşneşte lumina originară.
• Eram trei, Sidi Abu Mediene, Sidi Al Hadj Al Abbâs şi cu mine. Sidi Abu Mediene întrebă: “Sidi Al Abbâs, ai maşină sau nu?” În momentul acela, Sidi Hamza ni se adresează spunându-ne: “Ascultaţi şi meditaţi.” Deci îi spune: “Ai maşină sau nu?”, acela fiind printre cei mai bogaţi.
Sidi Al Abbâs îi răspunse: “O, Sidi, n-am.”
Sidi Abu Mediene îi spuse: “N-ai cu ce să-ţi cumperi?”
El îi răspunse: “Aş putea să-mi cumpăr chiar şi zece.”
Sidi Abu Mediene ştia, dar îl întreba pentru că scopul lui era să-l ridice [spiritual]. Îl întrebă: “Şi de ce, atunci?”
Acesta îi răspunse: “Noi urmăm calea Domnului Dumnezeu, Sidi rabbi, calea strămoşilor noştri, care era o cale a umilinţei.”
Sidi Abu Mediene îi spuse atunci: “Deci asta era, Sidi Al-Abbâs? Asta nu ţine de Cunoaşterea divină şi nu e corect.”
Şi mai zise: “Ascultă: îmbracă-te bine cu veşminte scumpe şi cumpără-ţi o maşină, sau chiar un avion. Locuieşte confortabil şi construieşte-ţi bine casa. Instalează-te în cer dacă poţi şi fă ce vrei. Ceea ce este licit e licit, şi ilicitul e ilicit. Noi, care-L căutăm pe Dumnezeu şi-L invocăm pe Dumnezeu, totul ne şade bine. Dimpotrivă, imprudenţilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu, orice ar face nu li se potriveşte. Aceasta este doctrina mea, şi nu cer Omului să se îmbrace cu haine cârpite şi să locuiască într-o grotă ca să-L cunoască pe Dumnezeu.”
Mai adăugă: “Sau să postească tot timpul, sau să mănânce pâine de orz sau pâine amară pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu.”
Îi mai spuse: “Asta este o cunoaştere defectuoasă şi nu este o cunoaştere [autentică]. Cel care ajunge la Dumnezeu, Îl cunoaşte în Maiestatea (al-jalâl) şi Frumuseţea (al-jamâl) Sa. Îl percepe în toate lucrurile.”
Sidi Hamza urmă: “Dar dacă noi începem să facem aceste lucruri [să îmbrăcăm haine cârpite şi să locuim în peşteri], Îl restrângem pe Dumnezeu, şi aceasta nu este cunoaşterea.”
• Doctrina noastră de azi este aceasta, indiferent dacă cineva îşi bate joc de voi spunând că voi faceţi cutare, sau faceţi cutare. Oamenii aceştia nu cunosc sufismul. Ei nu cunosc nimic şi mint. Fiecare epocă are ceea ce i se potriveşte!
• Invocaţi-L pe Dumnezeu, munciţi şi faceţi ceea ce toată lumea face în societate. Patriotismul este pentru toţi şi ţara este a tuturor. Trebuie să fim respectuoşi faţă de datoriile şi interdicţiile care împodobesc caracterele muhamadiene.
• Dintre numeroasele definiţii care au fost date sufismului până în prezent, sufismul este “thabat” (înrădăcinare, consecvenţă).
• Sidi Abu Mediene spunea că multe lucruri fuseseră spuse şi scrise despre sufism. Pentru el, sufismul era răbdare şi înrădăcinare.
El mai spunea că perseverând în practica dhikr-ului, discipolul obţine totul în această lume şi în cealaltă.
Mai spunea şi că shari’ah este uşa care dă spre haqiqa.
Ce înseamnă să nu judeci [pe cineva]?
• Iubiţi toate creaturile, oricare le-ar fi religia, neamul sau opiniile! Fiecare este în locul în care l-a pus Dumnezeu, şi nu ni se cade nouă să judecăm asta.
• Nu trebuie să dezvăluim defectele cuiva şi să ne lăsăm antrenat în critică şi judecare. Dacă nu, sfârşim prin a uita propriile noastre defecte. Cum ar putea un bolnav să-i reproşeze altui bolnav că nu e sănătos? Este deci important să lăudăm. Cel care-l preamăreşte pe Şeicul său, îşi preamăreşte mai apoi fraţii.
• Priviţi-i pe fraţii voştri ca fiind perfecţi, pornind de la simplul fapt că sunt pe Cale. Puţin câte puţin, vă veţi da seama că întreaga creaţie divină este perfectă. Cel care vede un defect în altcineva, nu vede de fapt decât unul dintre propriile sale defecte. Fiţi paznicii inimii voastre şi făceţi-o mai curată şi mai pură decât un loc de rugăciune!
• Păstraţi intimitatea (‘awra – secretele, defectele, viaţa lor privată) faqirilor şi păziţi-vă să-i judecaţi.
• Prin uşa aceasta faqirul poate pierde totul. Cu toţii sunteţi copiii mei, oricare ar fi limba sau naţionalitatea voastră: “O, copiii ai stăpânului meu, printre voi niciunul nu-i cel din urmă!”
• Fraţii trebuie să se păzească să nu judece, căci asta e nefast. Două feluri de foqara nu se unesc cu Dumnezeu: cei care se întorc de la Şeicul lor, şi cei care judecă.
Cei care privesc defectele altor fraţi, sfârşesc prin a le uita pe ale lor, şi asta dăunează parcursului lor spiritual. Dimpotrivă, cei care nu judecă pot să-şi vadă defectele şi să progreseze.
• Nu desconsideraţi niciodată un frate în ochii altora. Cel care face aşa, se va trezi singur.
• Cel care-i critică pe alţii, fie nu face dhikr, fie nu e orientat. Îi cunosc pe cei care sunt bine orientaţi şi cei care nu sunt, dar nu dezvălui nimic.
Nu bârfiţi niciodată unui frate pe alt frate. Cel care face astfel, îi face jocul lui Iblis (djinul care se afla printre îngeri şi a căzut pentru că nu i s-a supus lui Dumnezeu).
• Dacă cineva îşi critică prea mult fraţii şi moqaddemul, sirr-ul îl respinge.
• Distrugeţi balanţa (judecata) între voi şi fiţi uniţi. Distrugerea balanţei este una dintre caracteristicile Căii noastre.
• (Despre faqir care făcea un compliment la adresa altuia) Sidi Hamza a spus: “Priviţi, tăceţi şi nu judecaţi.”
• Dacă îmi place cineva în ciuda comportamentului său, trebuie să-l iubiţi, căci nu ştiţi ceea ce ştiu eu despre el.
• Şi mai ales să nu dezvăluiţi defectele unora şi ale altora. Faqirul trebuie să protejeze pudoarea fraţilor săi şi trebuie să se comporte ca un infirmier: de fiecare dată când vede o rană, trebuie sa presare unguent. Exact aşa trebuie să fie între un faqir şi altul.
• Calea e ca un mare spital. Există medicul (Şeicul), dar şi infirmierii, cei care pun bandajele, etc... Trebuie să ne vindecăm unii pe alţii, graţie orientării şi frecventării discipolilor între ei.
• (Despre cel care se judecă el însuşi constant) Sidi Hamza a spus: “Când o picătură din sfinţenia lui îi atinge conştiinţa, faqirul petrece timpul judecându-se. În punctul acela, numai şari’a îl poate ajuta.”
• Nu trebuie să dezvăluim defectele cuiva şi să ne lăsăm antrenat în critică şi judecare. Dacă nu, sfârşim prin a uita propriile noastre defecte. Cum ar putea un bolnav să-i reproşeze altui bolnav că nu e sănătos? Este deci important să lăudăm. Cel care-l preamăreşte pe Şeicul său, îşi preamăreşte mai apoi fraţii.
• Priviţi-i pe fraţii voştri ca fiind perfecţi, pornind de la simplul fapt că sunt pe Cale. Puţin câte puţin, vă veţi da seama că întreaga creaţie divină este perfectă. Cel care vede un defect în altcineva, nu vede de fapt decât unul dintre propriile sale defecte. Fiţi paznicii inimii voastre şi făceţi-o mai curată şi mai pură decât un loc de rugăciune!
• Păstraţi intimitatea (‘awra – secretele, defectele, viaţa lor privată) faqirilor şi păziţi-vă să-i judecaţi.
• Prin uşa aceasta faqirul poate pierde totul. Cu toţii sunteţi copiii mei, oricare ar fi limba sau naţionalitatea voastră: “O, copiii ai stăpânului meu, printre voi niciunul nu-i cel din urmă!”
• Fraţii trebuie să se păzească să nu judece, căci asta e nefast. Două feluri de foqara nu se unesc cu Dumnezeu: cei care se întorc de la Şeicul lor, şi cei care judecă.
Cei care privesc defectele altor fraţi, sfârşesc prin a le uita pe ale lor, şi asta dăunează parcursului lor spiritual. Dimpotrivă, cei care nu judecă pot să-şi vadă defectele şi să progreseze.
• Nu desconsideraţi niciodată un frate în ochii altora. Cel care face aşa, se va trezi singur.
• Cel care-i critică pe alţii, fie nu face dhikr, fie nu e orientat. Îi cunosc pe cei care sunt bine orientaţi şi cei care nu sunt, dar nu dezvălui nimic.
Nu bârfiţi niciodată unui frate pe alt frate. Cel care face astfel, îi face jocul lui Iblis (djinul care se afla printre îngeri şi a căzut pentru că nu i s-a supus lui Dumnezeu).
• Dacă cineva îşi critică prea mult fraţii şi moqaddemul, sirr-ul îl respinge.
• Distrugeţi balanţa (judecata) între voi şi fiţi uniţi. Distrugerea balanţei este una dintre caracteristicile Căii noastre.
• (Despre faqir care făcea un compliment la adresa altuia) Sidi Hamza a spus: “Priviţi, tăceţi şi nu judecaţi.”
• Dacă îmi place cineva în ciuda comportamentului său, trebuie să-l iubiţi, căci nu ştiţi ceea ce ştiu eu despre el.
• Şi mai ales să nu dezvăluiţi defectele unora şi ale altora. Faqirul trebuie să protejeze pudoarea fraţilor săi şi trebuie să se comporte ca un infirmier: de fiecare dată când vede o rană, trebuie sa presare unguent. Exact aşa trebuie să fie între un faqir şi altul.
• Calea e ca un mare spital. Există medicul (Şeicul), dar şi infirmierii, cei care pun bandajele, etc... Trebuie să ne vindecăm unii pe alţii, graţie orientării şi frecventării discipolilor între ei.
• (Despre cel care se judecă el însuşi constant) Sidi Hamza a spus: “Când o picătură din sfinţenia lui îi atinge conştiinţa, faqirul petrece timpul judecându-se. În punctul acela, numai şari’a îl poate ajuta.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)