Sufismul, ca o floare a înțelepciunii: septembrie 2010

Aceasta este o poveste care nu se poate scrie. Am incercat. Am scris-o, am sters-o si-am scris-o din nou de zeci de ori in ultimele 40 de zile. De cand am plecat din Konya, ma gandesc numai la orasul asta pierdut printre fabulosii munti ai Anatoliei. Si stiu ca trebuie sa scriu despre el, dar nu stiu de unde sa incep. As putea sa dau skip si sa trec la o alta destinatie, dar pur si simplu nu pot. Daca nu scriu despre Konya, nu mai scriu niciodata. Sa vad daca-mi iese de data asta. Inshallah.

Vechiul nume al Konyei, pe vremea Imperiului Bizantin, era Iconium (si asta ar fi cel putin un motiv pentru care merita vizitat). A devenit capitala a dinastiei Seljuk in anul 1097, cand tanarul sultan Kilij Arslan s-a refugiat aici pentru a-si organiza mai bine apararea in fatza primelor valuri de cruciati.

Un secol mai tarziu, mai exact pe 1 mai 1228, un tanar persan de 25 de ani intra in oras. Urma sa infaptuiasca aici una dintre cele mai frumoase opere poetice, filosofice si spirituale ale omenirii. La 8 secole distanta, pe 25 decembrie 2008, l-am intalnit pe Mevlana Rumi in Konya, mai viu ca niciodata, inconjurat de bunii si misteriosii lui dervishi rotitori (foto sus).

Mevlana (“Maestrul”) Rumi este unul dintre parintii fondatori ai sufismului, un ordin mistic islamic de o frumusete rara. Sufismul are un caracter atat de special, incat cercetatorii il considera un cult de sine statator, independent de litera Coranului. Studiind putin mai indeaproape sufismul, m-au surprins si pe mine caldura si generozitatea ce razbat din preceptele sale. Nimic de-a face cu imaginea jihaddista pe care televiziunile o zugravesc Islamului si fiilor acestuia.

Iata, de pilda, cum suna faimoasa invitatie la sema, scrisa de Rumi insusi:

“Whoever you may be, come
Even though you may be
An infidel, a pagan, or a fire-worshiper, come
Our brotherhood is not one of despair
Even though you have broken
Your vows of repentance a hundred times, come.”

Caracterul aparte al sufismului e dat de legatura mistica, intima dintre credincios si divinitate. Practicantii sai il definesc drept calea spre “alinarea inimii si indepartarea ei de tot ce nu e Dumnezeu”. Sau, ca sa dau o definitie in termenii Amazingrace, il voi cita pe Ahmad ibn Ajiba, care spunea ca sufismul este “stiinta de a calatori in prezenta lui Dumnezeu”.

Filosofic, diferenta fundamentala dintre sunniti sau siiti (cele doua mari ramuri ale Islamului) si sufisti este urmatoarea: in timp ce primii cred ca, ducand o viata fara pacat, il vor intalni pe Dumnezeu abia in viata de apoi, sufistii cred ca e posibil sa gasesti calea catre divinitate in timpul vietii pamantesti. Si cu asta incerc sa inchei descinderea in istoria religiilor si ma intorc la Konya.

In fiecare an, intre 1 si 17 decembrie, aici are loc un festival dedicat lui Mevlana Rumi (disparut pe 17 decembrie 1273). Cei care vor sa participe la festival trebuie sa-si faca rezervari cu un an inainte. In restul anului, Konya e un orasel linistit, cu strazi inguste, case vechi si magazine cu dulciuri, covrigi, matanii si curmale.

Konya

Eu am ajuns aici – asa cum spuneam – pe 25 decembrie. OK, trebuie sa recunosc ca nu e cel mai potrivit loc pentru a-ti petrece Craciunul. La 6 seara, cand am intrat prima oara in oras, strazile forfoteau de oameni si masini. Dar nu exista atmosfera aceea de bazar continuu pe care-l intalnesti in majoritatea oraselor din Orient. Konya are un aer spartan si rece (e drept, la minus 10 grade nici nu era greu), de scoala monastica. Peste toate pluteste insa un parfum de poezie si de rugaciune. Konya seamana cu un suflet care s-a lepadat de placerile trupesti, traind in liniste si bucurie spirituala. Sau poate exagerez eu.

Fiind seara de Craciun, ne-am gandit (eram cu Andrei si Simona) sa mergem undeva sa sarbatorim, discret. Singurul loc care servea alcool era barul de la etajul 1 al unui hotel. Am intrat. Ne-am luat cate o bere (altceva nu aveau). Eram singurii clienti si, cat am stat acolo, n-au mai intrat altii. Am mai luat cate o bere, dar ceva nu se lega. Ospatarii se uitau la noi cu un amestec de curiozitate (“uite niste oameni care beau alcool”) si contrariere (“uite niste oameni care beau alcool”). Andrei si-a amintit ca luase niste sticle de vin de acasa. Am platit si am iesit. Nu mai era nimeni pe strazi. Nimeni. Ne-am dus in camera si am incheiat seara sorbind un pahar de Merlot si ascultand CD-urile cu muzica sufi pe care le cumparasem in drum spre hotel. Hotelul – mai e nevoie s-o spun? – se numea Rumi.

Atunci cand nu e festival, principalul obiectiv de vizitat in Konya este Mevlana Museum, o enciclopedie in piatra a ordinului sufit. Muzeul, ca si orasul, era strabatut de un aer mistic si rece. Sobru, dar cumva prietenos si ospitalier. Ca si cum ar fi incercat sa-ti spuna ca Dumnezeu te apara de frig dinauntrul tau, nu punandu-ti o patura pe umeri. Mi s-a facut mai cald si am pasit in liniste dintr-o sala intr-alta. Usual stuff. Morminte, haine, figuri de ceara. Dar, intrand in sala cea mare, unde se afla si trupul lui Rumi, am trait senzatia ca, brusc, muzeul s-a transformat in biserica. In preajma Maestrului, oamenii se rugau cu ochii inchisi si cu palmele desfacute spre cer. N-am auzit niciodata atata liniste.

Imi zic “Oi putea si eu sa ma rog, chiar daca nu sunt musulman? In fond, avem acelasi Dumnezeu, nu vad de ce n-as putea”. Am inchis ochii, am intins palmele si am stat asa pret de cateva minute. Un izvor de pace si lumina imi curgea drept in crestetul capului. Si chiar nu-s genul care se excita mistic din orice. Era bine, era foarte bine, era un soi de bine pe care nu l-am trait nicaieri. Cand am inceput sa simt ca o sa ma ridic de la pamant, am deschis ochii. Credinciosii plecasera. Ramasesem singur cu Rumi. Am promis ca ma voi intoarce si-am sters-o, crestineste.

Mevlana Museum

Daca ati citit “Ma numesc Rosu” de Orhan Pamuk, o sa va placa Sala Cartilor de la Mevlana Museum, unde puteti vedea zeci de exemplare de Coran, unele vechi de o mie de ani, spectaculoase prin minutiozitatea, pasiunea si smerenia cu care au fost create de maestrii caligrafi.

Cu ocazia vizitei la Mevlana Museum am aflat si diferenta dintre un fotograf profesionist si unul amator. Spre amiaza, ma intalnesc cu Andrei la hotel. “Am fost la muzeu”. Imi raspunde “Si eu”. “Ce frumos…pacat ca n-am putut face poze”. “De ce n-ai putut?”. “Pentru ca nu era voie, n-ai vazut semnele?”. “Hehe…semnele alea sunt pentru fraierii care dau cu blitzul…eu am facut fara blitz si nu mi-a zis nimeni nimic”. Ei, daca n-ar fi fost Andrei si stilul lui personal de a interpreta semnele de pe pereti, n-as fi avut imagini pentru articolul asta. Multumesc, maestre.
N-am sa inchei povestea inainte de a va mai spune trei lucruri.

Unu. Mevlana Rumi nu este singura personalitate care a marcat istoria acestor locuri. O alta figura, cel putin la fel de populara ca Mevlana, si-a trait ultimii ani de viata in Konya: Nasrettin Hotca. Va suna cunoscut? Exact, este Nastratin Hodja al nostru. De fapt, Nassredin e o legenda in tot Orientul Mijlociu si in Asia Centrala, unde istorisirile sale pline de talc se mai deapana si azi la un pahar de ceai si o narghilea. Nastratin e sarbatorit in luna iunie a fiecarui an la Aksekir, nu departe de Konya.

Doi. M-am intors la Konya pe 3 ianuarie, venind dinspre Antakya (subiectul unui alt articol). Vreau sa va spun un singur lucru: am descoperit cel mai frumos drum din lume. Cum vii dinspre mare (pe soseaua care leaga Iskenderun de Antalya), faci dreapta la Sikifke si urci catre nord. Prima suta de kilometri o faci prin defileul raului Goksu, apoi gonesti printr-un peisaj martian cu platouri rosiatice si munti cu creste inzapezite. Este absolut incredibil. N-am nicio poza, din pacate. Sau din fericire, pentru ca am inca un motiv sa ma intorc acolo.

Trei. In ultima ora petrecuta in Konya, inainte de porni inapoi spre casa, Andrei si Simona mi-au daruit un costum complet de dervish. Acum stau, ma uit la el si ma gandesc ce ar trebui sa fac ca sa-l merit. Multumesc.