Grupul spiritual în tradiţia sufită

Prin prisma experienţei sale, Kabir Helminski spune: “Mie îmi sună curios când aud că oamenii sunt interesaţi de evoluţia spirituală, dar nu vor să fie integraţi într-un grup. Ei doresc să primească învăţătura, dar nu să înveţe să îi şi iubească pe ceilalţi, mai ales dacă nu împart aceleaşi preferinţe şi antipatii, gusturi, interese şi aşa mai departe. Acesta este de obicei un semn clar că eşti închis în însingurarea care trebuie dizolvată pentru a-ţi percepe Sinele. Noi nu putem face totul singuri, avem nevoie de învăţămintele pe care le luăm din experienţa altora, avem nevoie de ceilalţi, care ne completează pentru a ne putea oglindi noi înşine! Această dizolvare în iubire este atât depăşirea, cât şi expansionarea dincolo de propriile limitări. Fără îndoială că într-un grup raportarea fiecăruia asupra propriei fiinţe se modifică şi capătă alte coordonate. Începi să te simţi responsabil pentru binele celorlalţi ca şi cum ceilalţi ar fi chiar tu.”

Transformarea prin apartenenţa la grup

Mahomed spunea: “Credincioşii sunt asemeni unui singur trup. Dacă suferă o parte anume, întregul simte durerea.”

O suferinţă, un şoc al eului care nu simte prezenţa divină şi atotputernicia ei, ne fac să ne îndreptăm spre o cale spirituală. În cultura occidentală însă necesitatea de vindecare psihică şi desăvârşire spirituală sunt independente. Până când oamenii vor afla că durerea lor este auzită şi recunoscută, până când vor afla că sunt înţeleşi, e mai dificil pentru ei să renunţe la “contracţiile” conştiinţei şi să redevină ceea ce sunt în realitate – Sinele divin…

Transformarea în cadrul unui grup e o cale a legăturii interne prin care obstacolele noastre, conştiente sau nu, ni se arată atât în relaţia cu Maestrul, cât şi în cea cu prietenii spirituali. Tot ceea ce va fi scos la iveală trebuie adus în pragul conştiinţei prin recunoaştere şi trebuie purificat prin dragoste.”

Atunci când ego-ul simte gustul iubirii

Grupul este ambianţa în care cel mai adesea ego-ul are şansa să înceapă să simtă gustul iubirii împărtăşite şi al umilinţei. Pentru sufiţi, “supunerea” este un cuvânt minunat, în timp ce pentru alţi oameni e mai degrabă un semnal de alarmă: “Ce mă va costa asta?”, “Va trebui să renunţ la propriile dorinţe şi cunoştinţe?”, “E un cult?” Pentru sufiţi, supunerea este un stadiu în care accepţi ca Dumnezeu să se manifeste şi să acţioneze prin tine. E acordul pe care îl dăm Operei Divine să se împlinească în noi înşine, precum misticii creştini. E atitudinea potrivită a limitatului faţă de nelimitat, a condiţionării faţă de necondiţionare, a părţii faţă de întreg. E eliberarea de toate imaginile false despre propria fiinţă, de la ataşamente la interese, acţiuni şi dependenţe care ne îndepărtează de perceperea prezenţei Divine.

Acum, de fapt, supunerea se rezumă la a-ţi asculta Sinele divin. Singurul motiv pentru care un discipol este ascultător faţă de îndrumătorul său spiritual e că acesta este mai avansat pe calea supunerii faţă de Divin. Ceilalţi membri ai grupului sunt, de asemenea, reflexii ale iubirii la care şi tu vrei să participi.

Faţă de orice Maestru pe care îl respecţi îţi poţi trezi receptivitatea înaltă. Aşa cum a fost învăţat, elevul manifestă această supunere având acelaşi răspuns pentru shaikh-ul său, chiar dacă acesta îl laudă sau îl pedepseşte – “Mulţumesc”. În sufism există o expresie – Eyvallah, sinonimă cu “Amin” sau “Facă-se Voia Ta”, ori “Tot binele e de la Dumnezeu.” E un răspuns tipic pe care îl dai când ţi se oferă ceva, când pierzi ceva, când eşti lăudat sau criticat.

Transformarea implică intimitatea cu ceea ce este dincolo de acest Eyvallah. Dacă, de exemplu, sentimentele unui discipol sunt rănite de Maestrul său, e imposibil să nu existe un motiv real pentru aceasta. Un ghid spiritual autentic urmăreşte să acţioneze înspre binele şi armonizarea aspirantului şi este cu siguranţă o persoană profundă şi conştientă, care ştie foarte bine că acea incizie a “>ego-ului discipolului a durut. El cu siguranţă îl învaţă ceva prin această atitudine. Dacă elevul consimte imediat la spusele Maestrului cu “Eyvallah, mulţumesc”, acesta ştie că vanitatea discipolului este pe cale să dispară. În această situaţie, elevul va câştiga spiritual. Dacă îndrumătorul face o greşeală, fapt posibil doar în cazul în care el nu a atins eliberarea supremă, va fi cel care va primi răspunsul karma-ic al acelei acţiuni.

Când iubim, chiar noi suntem iubirea

“Eu personal”, mărturiseşte Kabir Helminski, “am fost în situaţia în care am simţit nevoia să părăsesc o învăţătură după ce am urmat-o câţiva ani. În perioada aceea am susţinut cu înverşunare motivele mele de a o părăsi, iar acest efort mi-a amânat decizia pentru doi ani. Se pare că am hotărât corect, dar poate aş fi putut să o fac mai devreme. Aşadar nu aş sugera nimănui niciodată să îşi ignore conştiinţa şi intuiţia. ”

Vor fi şi momente când va trebui să facem ceea ce ego-ul nostru nu va fi atras să facă (sau când va fi privat de propriile satisfacţii) şi să ne revelăm motivul său real de împotrivire, controlându-l. Orice Maestru autentic va crea aceste situaţii atunci când este necesar. Dar criteriul transformării rămâne dragostea. Dacă procesul se desfăşoară într-un cadru interior, atunci merită să avem încredere. Nu înseamnă că te afli acolo deoarece ai o nevoie disperată de dragoste sau o familie surogat. Înseamnă că dragostea a creat situaţia. Am întrebat odată un dervish: “E un semn de evoluţie atunci când nu mai simţim nevoia de a fi iubiţi?” “Da, când iubim chiar noi suntem iubirea…”, a răspuns el.”

Un dervish rotitor în lumina divină

Atitudinea de supunere deprinsă în antrenamentul sufit este un cuvânt blând, sugestiv pentru pace şi libertate. Este supunere faţă de Sinele divin, faţă de inima fiinţei, care este dragoste, şi este supusă în mod natural şi spontan lui Dumnezeu. Conform unui proverb sufit: “Luna e un dervish rotitor în faţa Soarelui şi cea mai strălucitoare lumină printre stelele nopţii.” Supunerea faţă de acel soare conferă o mare putere, deoarece eliberează de sclavia faţă de multe alte lucruri.

Kabir Helminski încheie: “Am văzut oameni transformându-se în acest proces şi descoperindu-şi faţete sublime ale naturii lor, care le-au depăşit aşteptările, uluindu-i. Puterea dragostei aşteaptă să realizeze aceasta, şi dacă noi, fiinţe izolate şi independente, ne-am permite să depăşim răceala, suspiciunea şi mândria, miracolul unităţii şi al iubirii ar fi încă posibil. Aşa cum spune un proverb sufit: “Strugurii copţi la soare îşi zâmbesc unii altora.”

sursa: http://www.adanima.org/2006/05/25/grupul-spiritual-in-traditia-sufita/

„Limba arabă: cheia de acces la o mare cultură a lumii”

George Grigore este profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Secţia de Arabă, absolvent al aceleiaşi facultăţi (secţia arabă-chineză) în 1983; doctor în filologie, Universitatea Bucureşti (1997), cu lucrarea Problematica traducerii Coranului în limba română. Publică traduceri din literatura preclasică şi clasică arabă, începând cu cartea fundamentală a civilizaţiei arabo-islamice Coranul, apoi Firida luminilor de Al-Ghazali, Hayy bin Yaqzan de Ibn Tufayl, Cuvânt hotărâtor de Ibn Ruşd, Geneza cercurilor de Ibn ‘Arabi, Calea vorbirii alese de ‘Ali bin Abi Talib, Cuvinte de Badiuzzaman Said Nursi, Kalila şi Dimna de Ibn al-Muqaffa‘. De asemenea, publică un volum de basme, culese de el însuşi în Irak, Basme de pe Tigru şi Eufrat, precum şi traduceri din literatura arabă contemporană: Sunt arab de Mahmoud Darwish, Întoarcerea lui Hulagu de Sultan bin Mohammed al-Qasimi etc. De asemenea, publică în arabă traduceri din operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Carolina Ilica etc. Pe lângă traduceri, a publicat numeroase studii despre araba clasică şi cea dialectală, dicţionare, manuale de învăţat limba arabă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru de onoare al Uniunii Scriitorilor Irakieni.
Dan Mircea Cipariu a dialogat cu prof. dr. George Grigore, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

 

Domnule Profesor George Grigore, în acest moment aveţi un profil al studentului care este interesat de limba arabă, de studiile de arabistică?


Este greu de stabilit un profil anume deoarece studenţii care frecventează cursurile de limbă arabă au interese diferite: unii vor să lucreze în diplomaţie, iar lumea arabă le oferă un spaţiu larg de manifestare, alţii vor să lucreze ca translatori la companiile care-şi desfăşoară activitatea în ţările arabe, alţii vor să lucreze în mass-media ca reporteri în ţările arabe. Unii vin din simplă curiozitate sau mânaţi de acea pornire romantică prin care Orientul era privit ca un tărâm fabulos, plin de taine ce aşteaptă să fie dezlegate, cu străluciri din O mie şi una de nopţi. Puţini dintre ei vin însă pentru limba arabă în sine, pentru a o studia şi a întreprinde cercetări asupra ei, făcându-şi din aceasta o profesie.

Sunt curios să aflu dacă cei care vă urmează cursurile sunt musulmani ori de origine arabă?

Uneori, avem printre studenţii noştri şi musulmani, fie că provin din vechea comunitate islamică, turco-tătară, din Dobrogea, fie din comunitatea imigranţilor din ţări islamice constituită în ultimii douăzeci de ani, fie convertiţi la islam care vor să studieze limba religiei pe care au îmbrăţişat-o. Studenţi de origine arabă avem puţini, şi, în general, sunt din familii mixte. Trebuie subliniat aici că programa Secţiei de Arabă se adresează, la nivel de licenţă, în primul rând celor care vor să înveţe limba arabă de la zero. Arabii vin, cu precădere, la masterat şi la doctorat.

Cine ţine cursurile la Secţia de Arabă?

Alături de mine, mai predau Laura Sitaru, specializată în civilizaţie arabă, Ovidiu Pietrăreanu, specializat în lingvistă arabă şi semitologie, Georgiana Nicoarea, care tocmai se pregăteşte pentru un doctorat în imagologie.
Secţia de Arabă de la Universitatea din Bucureşti se bucură de un înalt prestigiu în mediul universitar european şi arab, o dovadă în acest sens fiind numărul mare de contribuţii, de peste hotare, la volumul A Festschrift for Nadia Anghelescu, fondatoarea şcolii de arabistică din România, apărut anul acesta. De asemenea, profesorii acestei secţii sunt invitaţi frecvent la cele mai înalte manifestări academice internaţionale dedicate spaţiul arab.

Din păcate, ştim încă foarte puţin despre literatura şi spiritualitatea arabă. Dumneavoastră aţi tradus multe opere din acest spaţiu ce pare pentru mulţi exotic, dar închis. Care sunt cele mai importante nume de scriitori şi gânditori arabi accesibile prin traduceri şi cititorilor români?


Traducerea literaturii arabe în România se face în mod susţinut după fondarea Secţiei de Arabă în cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în anul 1957, fondare datorată cererii tot mai crescânde de traducători de arabă în cadrul relaţiilor de cooperare ale României cu ţările arabe. Prin eforturile absolvenţilor acestei secţiei o seamă de opere importante create în spaţiul arab pătrund pe piaţa valorilor literare din România: de la mu‘allaqate (poeme venite din perioada preislamică), la literatură din perioada de glorie a califatului arab, până la literatura modernă şi contemporană, atingând toate genurile literare: poezie, nuvelă, roman, teatru. Nume, precum Naghib Mahfuz (laureat al premiul Nobel pentru literatură – 1988), Taha Huseyn, Tawfiq al-Hakim, Jubran Khalil Jubran, Jabra Ibrahim Jabra, Ghada Samman, Zakaria Tamer, Sultan bin Muhammed al-Qasimi, sunt bine cunoscute românilor pasionaţi de literatură. Cunoaşterea literaturii arabe în România se datorează unor traducători, alături de care mă număr şi eu, precum Yves Goldenberg, Nicolae Dobrişan, Grete Tartler, Ilie Bădicuţ, Dumitru Chican, Irina Vainosvski-Mihai, Rodica Firănescu, Ioana Feodorov. Pe lângă aceştia, absolvenţi din ultima vreme ai Secţiei de Arabă au preluat ştafeta, publicând atât traduceri din literatura clasică, cât şi din cea contemporană: Mihai Pătru, Georgiana Nicoarea, Oana Ghica, Gabriel Biţună, Raluca Moanţă. Pe lângă traduceri, au fost publicate şi studii dedicate literaturii arabe, cu precădere, în Romano-Arabica, revista Centrului de Studii Arabe, Universitatea din Bucureşti.

Aceste traduceri sunt susţinute de ministerele culturii din spaţiul arab, de fundaţiile culturale aparţinând acestor ţări?
Nu există astfel de programe. Unele traduceri, mai ales cele din literatura clasică arabă, sunt publicate pe banii editurilor, altele, cele din literatura contemporană, necesită sponsorizare pentru care se apelează la diverse companii comerciale.

Aţi tradus Coranul (2000; 2002); Firida luminilor de Al-Ghazali (2001); Hayy bin Yaqzan de Ibn Tufayl (2001), Cuvânt hotărâtor de Ibn Ruşd (2001), Geneza cercurlor de Ibn ‘Arabi (2003), Calea vorbirii alese de ‘Ali bin Abi Talib (2008), Kalila şi Dimna de Ibn al-Muqaffa‘ (2010). Care sunt problemele de limbă şi, mai ales, de alt univers spiritual pe care le-aţi avut de trecut în traducerea Coranului şi a cărţilor de spiritualitate arabă?

Pentru a realiza traducerea unor astfel de opere, trebuie muncit enorm nu numai pentru depăşirea greutăţilor de ordin lingvistic, ci, mai ales, a acelora de ordin cultural, a incongruenţelor inerente dintre două culturii aflate la mare distanţă, nu numai în spaţiu, dar şi în timp (Coranul a apărut cu circa o mie patru sute de ani în urmă). Pentru realizarea acestor traduceri, dicţionarele se dovedesc neputincioase de multe ori, pentru că trebuie studiată epoca în care a apărut opera respectivă, găsite toate sursele la care se face trimitere, înţelese aluziile la diverse situaţii cunoscute la acea vreme etc.

Pentru traducerea Coranului, de exemplu, am studiat araba coranică, comentarii coranice, istoria acelor vremuri când a apărut Coranul, istoricul traducerii sale atât în spaţiul islamic, cât şi în cel neislamic, teorii ale traducerii, lexicul religios românesc pentru a găsi echivalentele potrivite, implicaţiile unei traduceri etc. Pe scurt, toată această experienţă mi-a marcat profund atât viaţa personală, cât, mai ales, pe cea profesională.

Cu ce diferă traducerea Coranului publicată de dumneavoastră de alte traduceri ale sale? 



Orice traducător oferă o altă perspectivă. Practica şi istoria traducerii au arătat că traducerile aceluiaşi text sunt – şi cum ar putea fi altfel? – întotdeauna diferite. Care este „adevărata” traducere a Bibliei în indiferent care limbă, dar a Coranului sau a oricărui text? Este adevărat că unele traduceri au mai mult „succes” decât altele, dar acest succes se datorează oare fidelităţii faţă de textul iniţial? Sau calităţii textului în limba ţintă? Sau chiar unor factori externi precum celebritatea traducătorului, poziţia lui socio-profesională etc.?

Ceea ce trebuie reţinut este că existenţa unui număr mare de traduceri diferite – chiar foarte diferite uneori – ale aceluiaşi text nu poate duce decât la ideea că traducerea ca simplă mutare a unui text dintr-o limbă în altă este o iluzie, iar pentru un text – orice text – există posibilităţi teoretic infinite de a fi tradus…
Această problemă rezidă în faptul că traducătorul nu este în realitate decât un cititor, printre mulţi alţii, al textului pe care îl traduce, iar traducerea sa nu este decât rezultatul capacităţii sale de înţelegere şi de redare. Aşadar, fiecare dintre traducerile Coranului în limba română reflectă această capacitate, cu plusurile şi minusurile inerente… Cu cât vom avea mai multe traduceri ale acestei cărţi în limba română, cu atât vor fi dezvăluite mai multe din semnificaţiile sale.

Ce impact au avut traducerile acestor opere în România? 



Au contribuit enorm la înţelegerea civilizaţiei arabo-islamice, a valorilor puse în circulaţie de acesta, la bucuria de a avea acces la una dintre marile civilizaţii ale lumii. Şi de aici, şi dorinţa mea de a contribui la dialogul interreligios, de apropiere dintre lumile creştină şi islamică, militând activ pentru aceasta în cadrul organizaţiei Alianţa Civilizaţiilor, ca ambasador al acesteia pentru România. În acest sens, am înfiinţat la Editura Kriterion, în 2000, colecţia Bibliotheca Islamica unde, în afară de Coran, am publicat, în româneşte, o serie de cărţi de filosofie şi mistică arabă ale unor autori celebri, menţionaţi deja de dumneavoastră, Al-Ghazali, Ibn Tufayl, Ibn Ruşd, Ibn ‘Arabi, ‘Ali bin Abi Talib etc. Toate aceste traduceri le-am făcut din dorinţa de a oferi cititorului român o bază de date la care să recurgă ori de câte ori vrea să participe la dialogul între civilizaţii, din ce în ce mai necesar în zilele noastre… Tot în acest sens, am înfiinţat în cadrul editurii Ars Longa colecţia Alif unde public traduceri din literatura arabă contemporană.

Cum vă explicaţi următorul paradox: deşi Coranul, cartea sfântă a islamului, este, în liniile ei generale, o religie a iubirii care consideră uciderea unui om ca pe al doilea mare păcat, islamismul, termen inventat de Voltaire, este în zilele noastre tot mai mult asociat cu asasinatul şi terorismul? Este aici doar o imagine politică sau chiar un război pentru adevăratul Dumnezeu revendicat de iudeo-creştini şi de musulmani?


Coranul, ca orice carte sfântă, ca orice operă deschisă, poate avea multe interpretări, depinde de fiecare ce caută sau ce-şi doreşte de la acest text, aşa cum se întâmplă şi cu Biblia şi interpretările sale atât de diverse.

Unele dintre aceste interpretări pot fi folosite ca armă ideologică, cu sprijinul anumitor medii. Marea majoritate a musulmanilor, ca toţi oamenii de pe lumea aceasta, îşi văd de grijile pricinuite de traiul de zi de zi, de bucuriile şi tristeţile inerente vieţii. Nu cred că există un „război sfânt”, ci doar conflicte politico-economice cărora li se dă o coloratură religioasă pentru a induce ideea unei bătălii în numele unor idealuri înalte.

Lucrez la un roman, „Cum am devenit vegetarian?”, şi caut să aflu cât mai multe despre alimentaţia diverselor popoare. De pildă, sunt interesat despre cum s-au hrănit sfinţii neamurilor. Ce mâncau profeţii menţionaţi în Coran? Vegetarianismul este compatibil cu dogmele Coranului? Cum musulmanii recunosc texte din Tora şi din Biblie, Geneza este altfel văzută în Coran? Mă interesează mai cu seamă primele zile din Geneză, în care se spune, în textul biblic, că până la căderea lui Adam şi a Evei prin revelarea răului din Pomul cunoaşterii binelui şi al răului, toţi trăitorii din Eden erau vegetarieni, animalele toate se hrăneau din roadele pământului. Coranul propune, aşadar, o altă viziune asupra acestui episod din facerea lumii?

Într-o zonă aridă, cu o vegetaţie rară şi deloc prietenoasă, aşa cum este zona în care s-a născut civilizaţia arabo-islamică, o alimentaţie exclusiv vegetariană era aproape imposil de urmat. Chiar şi postul în islam se bazează pe abţinere de la mâncat şi băut pe timpul zilei, noaptea fiind permise toate alimentele agreate de islam, şi nu pe un regim alimentar vegetarian precum în creştinismul ortodox, de pildă. În Coran nu există nicio recomandare cu privire la acest tip de alimentaţie, ci singurele recomandări sunt făcute cu privire la consumul cărnii, la halal (permis) şi haram (interzis). Poate că lipsa fructelor din zonă este recompensată, în schimb, de raiul care-i aşteaptă pe credincioşi cu fructe din belşug.

Nici despre vegetarianismul edenic, Coranul nu menţionează nimic, chiar dacă elementele Genezei sunt aceleaşi ca şi în Vechiul Testament. În ceea ce priveşte alimentaţia profeţilor, ea nu diferă cu nimic de a celorlalţi oameni. Pentru a sublinia caracterul uman al lui Iisus, de pildă, Coranul insistă asupra faptului că acesta se hrănea ca toţi oamenii.

Pe de altă parte, aş vrea să spun că acest subiect trebuie cercetat în profunzime, căci eu nu am făcut aici decât să menţionez cadrul general.

În încheierea acestui interviu, pentru care vă mulţumesc, aş vrea să menţionez că, deşi pare grea, limba arabă nu este cu neputinţă de învăţat, iar învăţarea ei, de către cei care au răbdare să treacă dincolo de codul ei de apărare constituit din complicate reguli gramaticale, este răsplătită cu bucuria de a avea acces la una dintre marile culturi ale lumii.

sursa: http://www.agentiadecarte.ro/2011/09/%E2%80%9Elimba-araba-cheia-de-acces-la-o-mare-cultura-a-lumii%E2%80%9D/#comments