În 1908, în Florenţa, Titus Burckhardt îşi face apariţia în cadrul acestei iluzii convenţional numite “realitate”. Crescând într-un mediu relativ ostil altor manifestãri spirituale, respectiv protestantismul de sorginte germană, Burckhardt are privilegiul de a se înscrie pe linia familialã a unei lungi serii de oameni de culturã. Fiu al sculptorului Carl Burckhardt, nepot al celebrului istoric al artei Jacob Burckhardt, dar mai ales descendentul lui Louis Ibrahim Burckhardt – unul dintre pionerii occidentali în înţelegerea lumii islamice – va dovedi o deosebitã atracţie faţã de lumea arabã şi spiritualitatea acesteia.
Oraşul Basel ce i-a fost reşedinţã pentru o lungã perioadã îl aduce aproape de unul dintre cei mai importanţi promotori ai şcolii Tradiţiei integrale, Frithjof Schuon. Contactul cu acesta şi cu cercul iniţiatic alawit din jurul sãu se va dovedi crucial în atracţia tânãrului Burckhardt pentru Islam. În acest sens, va întreprinde o serie de cãlãtorii la Fez, în Maroc, unde va fi iniţiat la rândul sãu în esoterismul Sufi. Interesul sau pentru arta islamicã va cãpãta formã, ulterior, în cadrul cãrţilor dedicate acestei estetici sacre şi sacralizante.
Un punct de cotiturã în evoluţia sa metafizicã îl reprezintã strângerea rândurilor în jurul celor ce se raliau la ideile Tradiţiei integrale, grupaţi pe lângã René Guénon şi publicaţia Voile d’Isis (devenitã ulterior Études Traditionnelles). În cadrul acestei ilustre companii spirituale, Burckhardt devine unul dintre cei mai buni teoreticieni şi depozitari ai aşa-zisei “philosophia perennis”, elaborând nenumãrate studii şi tratate în domeniu.
Diligenţa sa îl determinã, de pildã, pe universitarul Seyyed Hossein Nasr sã afirme cã:
“Titus Burckhardt a trãit adevãrul despre care a scris. Extraordinara luminã a inteligenţei ce emanã din el a penetrat miezul textelor pe care le-a studiat şi le-a iluminat înţelesul într-o astfel de maniera ce e posibilã doar din partea unei persoane în care Adevãrul a coborât din planul minţii în centrul inimii şi a devenit realizat pe de-a-ntregul”.
Iniţiat în aripa alawită a Islamului, Titus Burckhardt dezvoltă o perspectivã mai profundã asupra spiritualitãţii orientale. Acest fapt îşi gãseşte oglindirea în volumul dedicat religiei întemeiate de Profet, intitulat Islamul, introducere în doctrinele esoterice. Aici se trateazã pe larg problemele de cosmologie, metafizicã şi eticã ridicate de misticismul Sufi, at-Tasawwuf. Cartea este împãrţitã în trei mari capitole: “Despre natura sufismului”, “Fundamentele doctrinare” şi “Realizarea spiritualã”.
Astfel, în primul capitol, Burckhardt se angajeazã într-o amplã lãmurire a cititorului cu privire la natura intimã a sufismului. Punându-l în contextul Tradiţiei, autorul aduce în prim plan cele douã planuri ale unei cãi spirituale: cel exoteric şi cel esoteric. În cadrul Islamului, sufismul (at-Tasawwuf) se contureazã ca aspect esoteric, “interior” (batin) şi se distinge de aspectul esoteric sau “exterior” (zahir). Ca în orice altã tradiţie, finalitatea oricãrei faţete exoterice este obţinerea unei stãri de fericire (în sensul “eudaimoniei” la Platon) dupã moarte, fericire obţinutã prin modul de acţiune în planul lumii fenomenale. Spre deosebire de aceasta, orice cale esoterică -precum e şi sufismul- are un scop în sine, eliberându-l pe adept din înlãnţuirea experienţei individuale. Totuşi, în ciuda acestei diferenţe între exoterismul şi esoterismul oriental, nu trebuie pierdut din vedere cã ambele emană din sursa primarã, unicã şi absolutã a întregului Islam. Din aceastã perspectivã, sufismul devine miezul mistic ce domneşte în mijlocul Legii, esenţa învãluitã de formã.
Trecând de partea introductivã, Burckhardt începe sã anihileze o suitã de erori de percepţie pe care Occidentul le-a acumulat prin raportãrile sale deviante la spiritualitatea şi cultura orientalã. Astfel, autorul ne dezvãluie cã eticheta de “panteism” este absurd aplicatã sufismului care – precum orice dogmã tradiţionalã – nu poate fi decât strãin faţã de o astfel de concepţie. În ironia-i tradiţional-traditionalistă (moştenitã de bunã seamã de la maestrul René Guénon), autorul aruncã ciuma unei astfel de idei în ograda unei nãstruşnice şi simpliste interpretãri de care “învãţaţii” occidentali sunt în totalitate responsabili.
Trecând la cea de-a doua parte a volumului, Burckhardt explica pe larg fundamentele doctrinare ale misticismului Sufi. Deosebit de coerent şi lipsit de ezitãrile deviante ale academicienilor occidentali, autorul dezvãluie bi-etajarea viziunii esoterice asupra realitãţii ultime. Dacã în mod normal, în “cãrţile de specialitate” (?!) frunzãrite tacticos de nenumãraţi învãţãcei într-ale filosofiei religioase, putem gãsi un cocktail doctrinar prezentat în termeni pretenţioşi ce nu fac decât sã mascheze caracterul gãunos al substratului, Burckhardt explică în mod clar şi precis – fãrã infatuarea erudiţiei – unul dintre cele mai dificile concepte din misticismul oriental. Astfel, el aratã că din punct de vedere metafizic maeştrii Sufi disting atât Unitatea (al-ahadiyah), cât şi Unicitatea (al-wahadiyah). Prima dintre ele, Unitatea supremã nu poseda “aspecte”, “calitãţi”, nefiind materializată şi constituind obiectul exclusiv al Cunoaşterii divine. Cea de-a doua, Unicitatea, poate fi privitã ca fiind corelativã Universului, având un numãr indefinit (atenţie: indefinit, iar nu infinit) de aspecte reflectate în Cosmosul creat. Aceasta imanenta aparentã a Unicitãţii face posibilã ascensiunea fiinţei create pânã la ea şi permite trecerea ulterioarã în Unitatea supremã.
În ultima parte a cãrţii, autorul prezintã cele trei elemente definitorii acestei cãi contemplative. Aceste faţete se dovedesc necesare în încercarea de a pãşi spre Absolut: doctrinã, virtutea şi alchimia spiritualã. Ca şi Guénon, Titus Burckhardt subliniazã faptul cã nici un progres spiritual nu este posibil dacã, în prealabil, nu a existat o fundamentare doctrinară (deci teoreticã) solidã. Practica lipsitã de dogmă este un înveliş fãrã conţinut, un înveliş care poate fi fatal pentru cel ce pãşeşte în aceastã direcţie. De aceasta, în Orient nu se observă deviaţii precum teozofismul occidental, obsesia pentru practicã ocultã, pentru “magia” inferioarã şi absurditatea practicii fãrã teorie.
Privind volumul în ansamblul sãu, putem spune cã Burckhardt a reuşit sã prezinte dintr-o perspectivã obiectivã şi extrem de avizatã un subiect atât de controversat (pentru Occident) precum misticismul Sufi. Trecând peste clişeele devenite deja pietre de temelie în discursurile despre Islam, autorul dezvãluie o metafizicã profundã pe care reuşeşte sã o punã, graţie amplelor sale cunoştinţe filosofice, în legãturã cu neoplatonismul, cu şcoala Advaita Vedanta a hinduismului şi chiar cu isihasmul creştinismului rãsãritean. Trasând aceste paralele, Burckhardt evidenţiazã din nou apartenenţa sa la şcoala Tradiţiei, dezvãluind Principiul unic ce stã la baza tuturor manifestãrilor religioase şi reitereazã aforismul guénonian conform cãruia “religiile sunt pervertiri ale Religiei”.
Scrisă de Horia Ciurtin
