In spatele acestui destin se ascunde o intelepciune care adesea, daca nu intotdeauna, ramane pentru noi de nepatruns. Si fiindca este de nepatruns, adesea, in lipsa noastra de clarviziune si in graba care ne caracterizeaza, ajungem sa ne distorsionam propriul drum, pana la a nu mai dovedi adab-ul cuvenit fata de Dumnezeu si de „prietenii Sai” [sufi].
In cele ce urmeaza,
iata o istorioara din traditia sufita care ilustreaza infinita intelepciune si
mizericordia lui Dumnezeu, ce stau la temelia destinului nostru.
„Intr-o buna zi, Dumnezeu, in nemarginita Sa maiestate,
il intreba pe Ingerul Mortii:
- N-ai plans niciodata atunci cand a trebuit sa seceri
sufletul unui om?
Ingerul Mortii raspunse:
- Ba da. O data am ras, o alta data am plans si o alta
data am fost inspaimantat.
Dumnezeu Preainaltul i se adresa:
- Ce anume te-a facut sa razi?
Iar Ingerul raspunse:
- Am ras intr-o zi cand ma pregateam sa iau
sufletul unui barbat, iar acesta tocmai ii cerea cizmarului sa-i repare cu
grija incaltarile, fiindca vroia sa le mai poarte inca un an. Iar eu i-am luat
sufletul cand nici nu apucase sa le ia inapoi de la cizmar.
Apoi Dumnezeu il intreba:
- Dar de plans, cand ai plans?
Iar Ingerul raspunse:
- Am plans cand mi-ai poruncit sa iau sufletul unei femei
pe care am gasit-o singura, in desert, pe cale sa nasca. Am asteptat sa-si
nasca pruncul si am luat sufletul mamei, plangand si eu de plansul copilului ei, ramas singur in desert fara ca nimeni sa stie de existenta sa!
In fine, Dumnezeu il intreba din nou:
- Si inspaimantat, cu ce prilej ai fost?
Iar Ingerul raspunse:
- M-am inspaimantat atunci cand mi-ai poruncit sa iau
sufletul unuia dintre sfintii [awliya]
Tai. Din casa acestuia razbatea o lumina puternica. Si ori de cate ori ma apropiam sa
iau sufletul acelui om, lumina lui era si mai intensa.
Atunci Dumnezeu ii spuse Ingerului Mortii:
- Stii cine era sfantul acela? Era copilul mamei care
nascuse singura in desert. L-am crescut Eu insumi si nu l-am incredintat
nimanui altcuiva!”
